Am primit nu demult invitaţia să particip la o sesiune dedicată omagierii marelui om de ştiinţă Traian Lalescu, ce a fost găzduită cu generozitatea cunoscută de amfitrion de către Banca Naţională a României.

Unora poate că evenimentul li s-a părut superfluu având în vedere că altul, similar, avusese loc cu câţiva ani în urmă. Dar cine a fost prezent la eveniment a înţeles cât de necesar a fost. Era firesc să fie făcută o incursiune în istoria matematicii de vârf din România, în relaţie cu creneluri ale vieţii ştiinţifice şi intelectuale europene, în istoria ideilor la noi. Dar evenimentul a fost un prilej pentru a dialoga, a examina treburi nu bine făcute în zilele noastre, mai cu seamă în educaţie. Meditaţia privind anvergura europeană a lui Traian Lalescu, a altor iluştri oameni de ştiinţă, nu poate fi făcută fără a gândi prezentul, fără a înţelege de ce s-a reusit altă dată, poate în vremuri mai dificile şi de ce, acum, parcă ne poticnim tot mai mult. Deşi, ai zice că, într-o societate deschisă, ca să folosim terminologia popperiană, într-o democraţie, adevărul şi binele trebuie să aibă forţa de a răzbi, de a da croiul unor politici publice.

Un distins academician şi făuritor de idei a constatat cu amărăciune, cu un de-a dreptul “cri du coeur”, că ne lipseşte “memoria colectivă”; el a făcut referire la omisiuni flagrante în judecarea contribuţiei lalesciene la viaţa publică românească şi avea în vedere, de exemplu, excepţionalul raport asupra bugetului ţării din 1925, prezentat în Parlament. A fost evocată ca mărturie a acestei memorii deficitare şi relativa necunoaştere a activităţii lui George Bariţiu în Parlamentul de la Viena, unde acesta s-a bătut pentru drepturile românilor din Transilvania. Tot Bariţiu fiind artizan al băncii Albina. De ce a fost această memorie serios ciuntită? Este o întrebare mai mult decât legitimă şi care ne importă întrucât