”Ah, l-am bătut de l-am rupt! M-a ajutat Dumnezeu să-l bat bine”, zicea o persoană, de felul ei ”credincioasă”. Şi-a făcut o cruce mare apoi, în semn de mulţumire pentru acest minunat ”ajutor”! Oare ne ajută Dumnezeu să batem pe cineva care ne face rău? Oare de la Dumnezeu sunt dezastrele, nenorocirile, frământările, deziluziile, suferinţele, oare Dumnezeu ajută omul să se răzbune, să-şi facă singur dreptate, să lovească, să urască, or Dumnezeu însuşi aduce inundaţii, cutremure şi tot felul de probleme ? Dacă Dumnezeu este numai lumină şi iubire, dacă el este nesfârşit de bun, aşa cum ne învaţă religia şi spiritualitatea, cum am putea crede că el ne ajută să batem un om, fie şi dacă acela ne-a făcut un rău? Adesea auzim expresia ”Dumnezeu ne-a pedepsit din cauza răutăţii noastre”, dar e uşor să conştientizăm astăzi că suntem supuşi acţiunii legii divine. Încălcarea legii atrage după sine suferinţa în toate formele pe care le cunoaştem ca fiinţe umane, iar ”bătaia”, răzbunarea, împărţirea dreptăţii de tip ”ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” nu sunt altceva decât expresii ale acestei încălcări, nicidecum un fel în care Dumnezeu aprobă sau ne ajută cumva în acţiuni distructive.

Dumnezeu nu ne ajută să facem rău, nu s-ar putea una ca asta. Egoul nostru, însă, e ajutorul de nădejde al răului. Egoul tulbură, el e nemulţumit, el e continuu agitat, înfricoşat, neliniştit, invidios, suferind, el ne balansează într-o lipsă de logică şi de raţiune de care suntem prea puţin conştienţi. Egoul ne îndeamnă continuu să vrem ceva şi, mai mult decât să vrem ceva pentru noi, el pretinde că ştie cu certitudine ce nevoi au alţii. Noi credem că ştim mai bine decât ceilalţi ce e bine şi ce e rău, noi vrem ca ei să fie un soi de marionete şi să facă întotdeauna lucrurile aşa cum ne aşteptăm. Confortul Egoului se duce de râpă în clipa în care ceilalţi vor altceva,