Cu Rapid şi “U” Cluj întregind cimitirul tradiţiei, fotbalul nostru plăteşte preţul imposturii din loje.

Ultimii ani au dus în ligile mari ale Europei echipe ca Wigan, Evian, Hoffenheim sau Granada. Anii şi banii. În sălile lor de trofee, mai goale ca vestiarul stewarzilor, s-au descărcat vagoane de bancnote şi s-a născut fotbal. E firească schimbarea, la umbra lui Manchester United, Bayern şi Barcelona au apărut proiecte, nu competitoare, cel puţin pînă acum. Însă nicăieri pe continent schimbarea nu s-a suprapus distrugerii, nu văd alt colţ de fotbal în care naşterea să fie contemporană, în fundal, cu mistuirea.

Craiova, Timişoara, Argeş, Sportul, Rapid şi “U Cluj” ascund cel puţin un element comun în scenariul suicidului. Să fim corecţi, unul asistat, cu semne de lovituri cauzatoare de moarte din partea FRF, în cazul oltenilor şi bănăţenilor. Dar în spatele fiecărei echipe de tradiţie a apărut, din molozul de după ‘89, un tip. Mititelu, orbit de putere, confuz şi inconstant. Iancu, expeditorul de flegme către jurnalişti. Penescu, băiatul cu arbitrii, Şiman, “tata la fotbalişti”, Copos, investitorul-savarină, şi Walter, patronul de-o vară. Tradiţia a încăput pe mîna precupeţilor de mucava şi se înghesuie acum la coşul de gunoi. Ce piere?

Populaţia indispensabilă fenomenului din tribunele acestor echipe. Cotinuarea organică a istoriei, pepinierele, eticheta orgolioasă a fotbalului românesc, amintirea celor bătrîni şi vii, plus nădejdile celor tineri şi încă vii. Sîntem în miezul celui mai aprig proces de depersonalizare a fotbalului şi am poposit la nunta ultimelor poveşti, desuete şi nătîngi, cu buzunarele naşilor de trei parale.

Şi-atunci, de ce nu vin băieţii tineri, cu bani, la astfel de cluburi şi preferă localităţi mici sau comune în care să investească? Pentru că în jurul echipelor mari roiesc interesele politice, consilierii şi primar