Unu. A trecut (ca şi neobservată) o nouă ediţie, a XXV-a, a Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”, 29 – 31 martie 2013. Este drept, ziarele au scris, radiourile au vorbit, televiziunile au dat imagini, dar totul s-a întâmplat pe plan local şi cu circuit închis, ca să zic aşa, fiindcă ditamai festivalul „internaţional” nu a interesat aproape pe nimeni, dincolo de marginile Ploieştiului. Şi, la drept vorbind, nici în interiorul Ploieştiului, din moment ce sala în care s-a ţinut o sesiune solemnă a Academiei Române (abureală curată!) a fost plină de spectatori aduşi la ordin, pe bază de convocator, din instituţiile administrative şi de cultură ale Ploieştiului.

Doi. După ce a lucrat cum a ştiut el mai bine (şi lucrează, nu glumeşte; şi ştie, nu le aiureşte) pentru festivalul oficial, vreo 20 de ani, când a văzut că acolo s-a cronicizat o formulă seacă de cultură oficioasă, Mihai Vasile, mentorul şi meşterul Teatrului Equinox, a luat totul pe cont propriu şi a inventat o manifestare cultural-artistică paralelă, sau, mai degrabă, hai, să-i zic, independentă, tot pe ideea de „Nichita”, fireşte, dar cu mult mai amplă, inclusiv ca durată, nu numai ca problematică, mai complexă, mai vie, mai substanţială, mai adevărată, mai productivă, mai interesantă şi mai căutată de către public din proprie iniţiativă – „Festivalul artelor – Nichita la echinocţiu” (iată, a ajuns la a opta ediţie!), festival organizat şi susţinut de către Teatrul Equinox şi Centrul Judeţean de Cultură Prahova.

Trei. Dar, oricum ar fi, festivalul trece, cărţile rămân. Deci, despre asta vreau să vorbesc azi, despre cele trei cărţi: „Nichita Stănescu”, „Teatrul Equinox Ploieşti – starea de a fi” şi „Crimele din Strada Cerului”, scoase de Mihai Vasile şi dăruite cititorilor sub auspiciile rebelului său Festival al artelor. Realizate integral (concepţie, selecţie texte şi imagini