De la proprietatea ca moft în varianta iliesciană la sfânta proprietate pe care ai dreptul să o aperi cu preţul vieţii celui care o încalcă, atitudinea politicienilor români în chestiunea proprietăţii a fost evazivă. Nu au putut găsi niciodată o cale de mijloc între proprietatea ca toană şi proprietatea ca drept divin.

Dovada: recenta lege a restituirii ce a fost adoptată sub presiunea CEDO, la două decenii după căderea regimului totalitar de tip comunist, cu a lui proprietate comună. A deţine ceva în comun cu altcineva a devenit după 1990 o situaţie intolerabilă. A împărţi o proprietate este mobil de crimă între fraţi. Românii au făcut sacrificii pentru a avea şi ei, fiecare individual, o proprietate. Un bucată mică de pământ pentru a cultiva cele necesare vieţii de zi cu zi, un apartament pe care riscă să-l piardă pentru că nu-şi mai pot plăti creditele către bănci, o maşină cu care să se fălească în faţa rudelor şi prietenilor. Mi se întâmplă des ca la întrebarea simplă "ce faci" să mi se răspundă cu o listă lungă sau scurtă de bunuri recent achiziţionate. A avea a devenit în aceste timpuri, în care şi "acasă" e doar un bun perisabil cum remarca un filosof german, sinonim cu a fi. Am, deci exist.

Pentru că au, unii politicienii sunt azi politicieni, altfel ar fi rămas în marea masă a anonimilor neştiuţi şi nevăzuţi. Iar mulţi dintre cei care nu au şi intră în politică o fac cu convingerea că la finalul mandatelor declaraţiilor lor de avere vor fi mai consistente. Politica noastră a încetat demult să fie, dacă a fost vreodată, o carieră în slujba binelui public şi în favoarea bunurilor comune, ci e doar o cale sigură spre a avea proprietăţi. De aceea şi nu pentru că ideologiile de dreapta aşează în centrul capitalismului proprietatea, unii politicieni au fost indignaţi de propunerea lui Victor Ponta ca autovehiculele implicate în infracţiuni rutiere să