Câinele, în cam toate mitologiile din lume, îndeplineşte funcţia de călăuză a omului, a sufletului omului (după moarte), în tenebrele morţii, în infern, după ce înainte îi va fi fost partener în timpul vieţii.
Câini celebri (Cerber, Anubis etc.), mai mult sau mai puţin vagabonzi, cu mai multe sau mai puţine capete, zeităţi sau bestii, cu trupuri de om sau nu, cu coadă sau fără, au îndeplinit cu succes această misiune deloc uşoară.
În Bucureşti şi aiurea în România întâlnirea şi rivalitatea dintre oameni şi câinii vagabonzi păstrează, parodic, ceva din subtilitatea miturilor. Şi din ambiguitatea atmosferei lor infernale.
În primăvara lui 2003, în Bucureşti, în spatele staţiei de metrou Aurel Vlaicu, a fost descoperit cadavrul unui bărbat. Întins pe burtă, cu faţa la pământ, semăna cu un manechin stricat din recuzita casată a unui teatru. Avea ceafa şi partea din spate a capului mâncate. La fel, mâncată complet până la os, carnea de pe mâna dreaptă, între umăr şi palmă, ca şi cum ar fi fost decupată. Pe tot restul corpului zgârieturi.
Când era în viaţă, omul îşi făcea veacul în zonă. Locuia în apropiere. Nevastă-sa şi fiică-sa ţineau o tarabă cu de toate la stradă. Omul, dintr-un motiv obscur, căzuse în patima băuturii. Zăcea în cârciuma la fel de obscură aflată la vreo cincizeci de metri de locul unde a fost găsit mort.
De la cadavru pornea o cărare de picături de sânge (căzute pe asfalt din boturile câinilor) care se pierdea undeva în traficul oraşului. La autopsie, medicul legist a stabilit că zgârieturile de pe corpul omului au fost făcute când era încă în viaţă. Pentru că toate erau făcute de sus în jos, probabil că omul era în picioare când a fost atacat de câini. Care au sărit pe el cu ghearele până când l-au pus la pământ. Tot autopsia a stabilit că omul era încă în viaţă când a început să fie mâncat. Şi că avea o alcoolemie
