Scoate din pungă dosarul medical. E voluminos. În țiplă, aranjate, stau analize și investigații, RMN-uri și ecografii, electrocardiograme și scrisori medicale. O viață de om clasată în momente.
Dacă ar fi un album foto de arătat la musafiri probabil că ar fi poze din copilărie, pe când copilul era frumos și bucălat, poate chiar poza rușinoasă de pe blăniță. Dacă ar fi un album foto de contemplat probabil ar fi poze din adolescență cu fazele stângace ale devenirii. Și dacă ar fi un album de nuntă, probabil, mireasa ar fi ea. Boala misterioasă. Neinvitata la cununie. Vedeta balului: „Boala”!
Aici nu mai e vorba de ipohondrie. E vorba de sistem!
Nu are mai mult de 35 de ani dar, privind la ordinea scrupuloasă a hârtiilor, îți dai seama că cineva a petrecut mult timp în dezordine, încercând să descopere un sens. Iar sensul nu e cel la care te-ai aștepta. „Am venit la dumneavoastră, domnule doctor. Sunteți ultima mea speranță!”. Oare de câte ori a auzit medicul asta? „Dincolo de captarea bunăvoinței auzi disperarea. Drumul până la tine. Întrevezi toate ușile de cabinet care s-au deschis prea devreme sau prea târziu!”, povestește dr. Gabriel Diaconu, medic specialist psihiatru. E vorba de oamenii cărora le-a spus povestea. Fețele străine cărora le-a spus exact același text. Cum a început. Când a început. Ce a fost la început. „Și unde durea? Și cum vă simțeați? Ce tratament v-a fost recomandat? Cum ați răspuns la el? ...și așa mai departe”.
Nu trece foarte mult până înțelegi că sunt două povești, nu una singură. Pe de o parte e povestea faptelor așa cum s-au întâmplat ele. „În România absurditatea e prezentă la fiecare pas. Oamenii nu sunt îngrijiți de medici prin boală. Oamenii sunt obligați de boală să devină proprii medici și apoi merg din poartă în poartă să discute cu alții – purtători de halate – despre ce cred ei despre boala lor. La fel și ea. N
