Duminica aceasta gândurile-mi sunt răvăşite de către doi misionari, ambii numiţi Toma. Necredinţa unuia desăvârşeşte credinţa. Credinţa celuilalt desăvârşeşte necredinţa. Necredinţa credinţei versus credinţa necredinţei. Pare complicat, aşa-i?

Să o luăm logic şi cronologic. Apostolul Toma, cel numit şi Geamănul, reuşeşte, în scena atingerii rănilor Mântuitorului, un paradox tot atât de important ca şi cel al tatălui ce avea un fiu suferind: Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele! Căci pare greu de înţeles ce mai este credinţa şi necredinţa la cel ce evoluează de la: Nu voi crede, la: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Dar nu este prima oară când Toma pare că vorbeşte în dodii. Tot el, când aude că Lazăr murise, spune: Să mergem şi noi să murim cu El!

În realitate, Toma crede că a fi un bun teolog presupune eliminarea îndoielilor, prin dovezi ştiinţifice. El ştia bine că Învierea nu există fără Patimi, că Dumnezeu, deşi nu poate muri, fusese totuşi îngropat, dar mai ştia şi că omul nu poate învia fără Dumnezeu. Deci ecuaţia ştiinţifică a lui Toma e simplă, şi a fost enunţată ceva mai târziu, prin sec. V, de călugării din părţile Dobrogei, în frunte cu Ioan Maxentiu: Unul din Dumnezeire a pătimit în trup. Adică Hristos pătimise în umanitatea Sa, nu şi în divinitatea sa. Dacă El Înviase pe deplin şi nu era doar o fantomă divină, atunci trebuia neapărat să poarte, ca Om deplin, semnele Pătimirii. Acestea erau, pentru Toma, dovada că Hristos cel Înviat este acelaşi cu Hristos Cel Răstignit: Dumnezeu şi Om. De aceea, după ce vede semnele Patimilor, mărturiseşte că Hristos este Mântuitorul firii umane, Domn al oamenilor şi Dumnezeu al creaţiei, care ne dă tuturor şansa de a deveni dumnezei după har.

Cuvintele rostite de Hristos către Toma amplifică şi mai mult paradoxul necredinţei credincioase. Mai întâi, îl invită să vadă şi să atingă rănile Sale, ademeni mult