Taxă auto, supra-taxarea celor care au salarii de peste 1.000 de euro, taxă pe proprietate (ex. taxa pe piscină de care vorbea Voinea), supra-taxarea profitului pentru companiile petroliere (suportată, în final, tot de consumator), impozit forfetar (taxă plătită indiferent dacă ai făcut sau nu profit). Nu în ultimul rând, taxa pe autostradă.
Subiectul taxării a devenit pentru români unul obişnuit, unul comun. Ni se vorbeşte despre taxare la scenă deschisă şi aproape că nu ne mai miră dacă o nouă taxă vrea să ne mai mănânce un pic din pâinea cea de toate zilele. Într-un fel, este specific pentru un guvern de stânga să taxeze cât mai mult. Să ia de la cei care au şi să dea la cei care n-au (pensionari, asistaţi social etc).
Subiectul infrastructurii rutiere din România este, de asemenea, unul comun. Informaţia centrală a tuturor demersurilor jurnalistice din ultimii 23 de ani referitoare la acest subiect este că nu avem autostrăzi. Noi, ca ziarişti, am ajuns în ridicula situaţie să vorbim şi să scriem informaţii despre autostrăzile care nu există decât despre cele care există. Deşi presiunea mediatică pe subiectul autostrăzilor a fost mai mare decât ca pe oricare altul, în continuare scriem articole doar despre autostrăzi desenate pe hărţi.
Când credeam că această situaţie este maximul ridicolului, ieri mi-am dat seama că am ajuns la un alt nivel. Statul român poate vorbi în termeni foarte concreţi şi precişi despre taxarea pe autostradă. Însă mă întreb şi îi întreb pe ei, cei care au lucrat la elaborarea studiilor şi au ajuns la concluziile prezentate ieri de ministrul delegat pentru infrastructură: Cum puteţi să vorbiţi despre taxa pe o autostradă de care nici nu v-aţi apucat s-o construiţi?
Să nu fiu înţeles greşit: Nu vorbim aici despre legitimitatea taxei, dacă trebuie sau nu introdusă. Nu sunt
