Acum, că au fost înţelese pe deplin consecinţele invaziei conduse de SUA în Irak, în urmă cu zece ani, apariţia unui nou val de politici islamiste în zonă şi în întregul Orient Mijlociu ar putea fi mai puţin importantă decât turnura geostrategică pe care nimeni nu a prevăzut-o atunci. Totuşi, acea cotitură este acum vizibilă.

În condiţiile în care Statele Unite sunt pe punctul de a ajunge la suficienţă energetică, dezangajarea Americii din regiune ar putea deveni realitate.

Desigur, Orientul Mijlociu a trecut de multe ori prin retragerile unor mari puteri: dezmembrarea Imperiului Otoman după primul război mondial, fragmentarea Imperiilor Britanic şi Francez după cel de-al doilea război mondial şi, mai recent, scăderea aproape totală a influenţei ruseşti, urmată de prăbuşirea Uniunii Sovietice, în 1991. De fiecare dată, la puţin timp după aceea, au avut loc schimbări majore în politica regiunii, mai cu seamă în ceea ce priveşte alianţele. Dacă America încearcă, în următorii ani, să se spele pe mâini de Orientul Mijlociu, va deveni inevitabilă o ruptură similară?

Deşi mulţi consideră că alianţa SUA-Israel stă la baza politicilor americane privind Orientul Mijlociu, dependenţa Americii de petrolul importat a determinat-o să-şi impună o prezenţă militară dominantă în zonă, după 1945. Într-adevăr, după Războiul de Şase Zile din iunie 1967, America nu a fost un furnizor important de armament pentru Israel. Statele Unite şi-au păstrat trupele în zonă pentru a conserva statu-quo-ul arab şi, prin urmare, valul de energie din Golful Persic, pentru binele SUA, al aliaţilor şi al întregii economii globale.

Desigur, nimeni nu ar trebui să se gândească că revoluţia gazului bituminos prin care a trecut America (care a adus-o în pragul suficienţei energetice) înseamnă că Flota a Cincea, staţionată în Bahrain, îşi va ridica ancora în curând. Dar expunerea raţ