Veacuri în şir lumea a trăit în afara naţiunilor. Imperii, regate, principate, ducate, mărci, după cum erau conduse de împăraţi, regi, principi, duci ori marchizi, lăsând pe seama sfetnicilor luminaţi ori a legiştilor de care dispuneau să motiveze de ce aşa şi nu altfel, care sunt sursele puterii şi limitele ei, toate aceste forme şi desemnări se refereau la chipul în care populaţiile erau guvernate şi la autoritatea care le împărţea dreptatea, le percepea taxele şi le ducea la război (ori le apăra de el). Modernitatea a venit cu visul naţional, propunând o regândire a formulei de raportare la aceşti parametri şi teoretizând chestiunea legitimităţii deţinerii puterii altminteri. Conta, de astă dată, mai mult originea comună, limba vorbită de majorităţi, amintirea unor evenimente şi personalităţi, felul cum mă comport în împrejurări ritualice şi altele asemenea. Era un adio spus criteriului după care conduc cei ce îl reprezintă pe Dumnezeu pe pământ, dar nu neapărat mai uşor cuantificabil. De aici şi excesele: ce înseamnă origine comună? O putem demonstra ştiinţific? Cei care au încercat să măsoare pentru asta cranii, să stabilească indici rasiali şi să spună ce este recomandabil sau nu propriului popor au provocat, prin argumentele lor invalidabile, excese şi orori cumplite. Dar limba comună e un reper deplin creditabil? America Latină e plină de ţări şi popoare care vorbesc aceeaşi limbă, ceea ce nu le împiedică pe acestea să aibă vieţi colective separate de graniţe vizibile şi de frontiere invizibile.

Să fie oare mai potrivită stabilirea apartenenţei la aceeaşi unitate generică de viaţă pe temeiul unor argumente practice? De ce nu? Cei interesaţi să dezvolte în direcţia unui trai mai bun pe seama tuturor cetăţenilor o comunitate în care se vorbesc una sau mai multe limbi, dar unde proiectul pentru viitor este unul singur, indiferent câte moşteniri cultura