Nu există stat pământean care să nu aibă Constituţie. Mai mult sau mai puţin democratice, generale sau mai explicite în termeni etc, sunt caracteristici pe care constituţiile le îmbracă. Unele constituţii au „vârste” considerabile (San Marino din1600, SUA din 1789), pe când, cele mai multe state s-au constituit şi implicit şi-au adoptat constituţii după conflagraţii şi divizarea marilor imperii. Războiul Crimeii (1853-1856), ultima mare conflagraţie având pretext religios, a oferit o oportunitate istorică pentru Moldova şi Muntenia. În urma Păcii de la Paris (18-30 martie 1856), judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail se integrează în graniţele Moldovei. O comisie este trimisă în Principate să propună „bazele viitoarei lor organizări”. După adunările ad-hoc din 1857, rezoluţiile divanelor celor două ţări erau identice: unire, autonomie, prinţ străin şi adunare legiuitoare reprezentativă. De reţinut că întrebările la care divanele trebuiau să răspundă, au venit (în plic) şi atunci ca şi de multe alte ori în istoria recentă. În 7 martie 1858, prin Convenţia de la Paris, se stabilesc de către Marile Puteri regulile ce urmau să se aplice pentru alegerea domnilor în cele două ţări şi înstituţiile comune ce urmau a se înfiinţa. Deşi Principatele rămâneau sub semiluna turcească (până la 1877), marele pas al unificării fusese făcut. După alegerea lui Cuza în ambele ţări (17-24 ianuarie 1859), încep beţele-n roate tipice neamului nostru. Reformele şi modernizările necesare structurilor statului au întâmpinat mare rezistenţă în implementare. Aceleaşi categorii de motive ce i-au determinat pe turci să renunţe la domn autohton şi să introducă fanarioţi (Moldova 1711-1821, Muntenia 1716-1821) au constituit motive şi pentru Puterile Garante să menţină (după căderea lui Cuza) idea principelui străin ca singură opţiune. Constituţia din 1864, denumită oficial Statutul dezvoltător al C