Apărută întîi în franceză, în 1990, și apoi (în 1992) în limba celor care îi oferiseră autoarei 3.000 de zile de izolare și singurătate absolută în închisorile din România, Evadarea tăcută a Lenei Constante se întîlnește, prin reeditarea din 2013, cu un alt public.

Depărtate și tot mai cețoase sînt, pentru acesta, episoadele tragice din existența generațiilor precedente; și abstract, tot mai abstract e referentul din memorialele și jurnalele celor care au scris despre ele. E vorba, simplu spus, de viețile mutilate ale unor oameni (fie ei de dreapta, de stînga sau de centru ideologic), aruncați în închisori, într-un vast și operațional program de „reeducare”. Lena Constante a supraviețuit acestei reeducări, încăpățînîndu-se să reziste torturilor și umilințelor inimaginabile, despre care Evadarea tăcută depune mărturie.

O face într-un mod exemplar, fără emfază și tirade anticomuniste, ci cu meticulozitate descriptivă și o neobișnuită memorie a detaliilor încrustate în piele. Autoarea își iartă personajele negative, dar nu le uită faptele. Și construiește cu aceste fapte nu numai experiența ei particulară, ci și coerența diabolică a sistemului concentraționar românesc din anii ’50.

Cititorul este dus, cu răbdare, dincolo de indignare și revoltă împotriva oribilului pe care-l parcurge. El e ajutat să-l înțeleagă, în articulațiile și determinările sale, în ceea ce trece de întîmplător, de episodic, pentru a ilustra setul de reguli de funcționare. Închisoarea politică e un mecanism aproape perfect pus la punct, prin care valorile individului sînt comutate, treptat, în repere de supraviețuire cu orice preț. Adus în stadiul unei experiențe-limită, deținutul clachează și renunță la propria structură, transformîndu-se într-un „om nou”. El devine, din obiect al reeducării, parte a ei, ca în sinistrul experiment Pitești; sau decade într-o condiție ce prov