Un gest simplu, şi atât de firesc încât nici nu-l mai băgăm în seamă – acela de a apăsa seara pe întrerupător ca să aprindem becul – este complet străin celor câţiva săteni care au mai rămas în cătunul Palanca, din comuna Vintileasca. Ca nişte „ultimi mohicani” ai unor vremuri înţepenite în timp, ei au trăit şi Paştele acesta doar la lumina lumânării, la fel cum îşi petrec, de altfel, toate serile de zeci şi zeci de ani! „Mulţi au plecat unde este curent electric... E greu să ai copii care să înveţe la lumina lumânării, cum au învăţat ai mei... Trăim fără frigider, fără televizor... Mulţi ar veni aici să-şi ridice case, şi din Vrancea şi din alte judeţe, dar pentru că nu-i curent, renunţă... Am făcut cereri să ne pună şi nouă curent când s-a tras la Poiana Stoichii, dar degeaba... Pentru noi, aici, ar fi suficient să se monteze sus în deal un transformator, şi aşa am putea aprinde şi noi becul. Că cică suntem europeni, dar trăim ca-n epoca de piatră!”, a spus Tudora Corcodoaie, de 51 de ani.

Risipite într-un peisaj de o frumuseţe ireală, cele câteva căsuţe ale ultimilor locuitori ai punctului denumit Palanca, din Vintileasca, par să îmbie doar la destindere şi relaxare. Privite de sus, de pe drumul rămas încă neasfaltat, înconjurate de garduri din leţuri şi mai apoi de pajişti largi pe care pasc, acompaniate doar de ciripitul păsărilor pădurii, oile, te duc cu gândul la penelul măiastru al unui artist Dumnezeiesc, ce le-a trasat pe o faţetă a lumii noastre, încăpăţânat să demonstreze că într-adevăr, „nemurirea s-a născut la sat”...

Nemurirea ca nemurirea, dar nu şi evoluţia, ni s-a relevat brusc, odată ce am păşit pragul căscioarei Tudorei Corcodoaie. O femeie uscăţivă, cu mersul uşor aplecat, cu buzele strânse într-o tristeţe mută şi gesturi masculinizate de prea greul supravieţuirii în singur