Dacă nu v-aş fi cunoscut, nu m-aş fi apucat niciodată de actorie. Nu v-am spus-o niciodată. Uite că vreau să spun atât de multe lucruri încât îmi tot vine să sar de la o idee la alta.

-Copilu’, trebuie să te coste! Dacă nu te costă e degeaba.

-Păi, mă costă dom’ profesor. Mă trezesc dimineaţa devreme, vin aici, nu beau, nu merg în cluburi…

-N-ai înţeles...

-Păi, explicaţi-mi.

-O să înţelegi tu...

-Păi vreau să înţeleg acum!

-Lasă-mă în pace!

Şi aţi plecat. M-aţi lăsat pierdut în bezna minţii. Dar să ştiţi că am înţeles până la urmă, dom’ profesor. Mi-a trebuit ceva timp, dar am înţeles.

10 ani au trecut de când v-am cunoscut, şi pe dumneavoastră şi Teatrul POD, pentru că unul fără altul nu se poate. Nu am avut niciodată o senzaţie mai stranie decât atunci când am intrat prima oară în sala aceea de la ultimul etaj al Casei de Cultură a Studenţilor Preoteasa. Deşi locul era complet gol, părea foarte populat.

Un lucru firesc, până la urma, dacă ţinem cont că au trecut pe acolo Adrian Titieni, Dragoş Bucur, Dan Bordeianu, Gheorghe Visu, Claudiu Bleonţ, Oana Pellea, Ilinca Goia, Mihai Călin sau Bogdan Dumitrache.

Domnule profesor, să ştiţi că încă îmi vin în minte multe din vorbele pe care mi le-aţi spus în cel mai pur stil “Naumesc”, chiar şi dupa 10 ani. Vorbe despre teatru şi despre viaţă pe care, atunci, de multe ori le găseam prea alambicate ca să le pătrund adevăratul sens, sau poate că înţelegeam doar ce voiam eu. Aveam 25 de ani şi nu prea ştiam ce vreau să fac cu viaţa mea.

Dacă nu v-aş fi cunoscut, nu m-aş fi apucat niciodată de actorie. Nu v-am spus-o niciodată.

Uite că vreau să spun atât de multe lucruri încât îmi tot vine să sar de la o idee la alta. Ştiţi cum? Cam cu aceeaşi nerăbdare cu care spuneam „Gata, ştiu!” de fiecare dată când îmi dădeaţi o indicaţie. Nu ştiam nimic. Nu vre