O caricatură înfăţişează un rege pe tron, cu coroana pe cap. În faţa lui, un sfetnic îi spune: "Veşti bune, Majestate! Inflaţia a coborât la 2 la sută... asta dacă ar mai fi bani...".
În lumea reală, Majestatea Sa nu ar trebui să fie prea îngrijorată de reacţia publicului la inflaţie. Asta datorită unui fenomen pe care teoria economică îl numeşte "iluzia banilor". Acesta se referă la tendinţa oamenilor de a lua în seamă mai degrabă valoarea nominală decât valoarea reală a banilor. Altfel spus, de a se uita la cifrele de pe bancnote mai degrabă decât la puterea lor de cumpărare.
"Iluzia banilor" explică un fenomen curios. Mulţi oameni sunt foarte iritaţi atunci când vine vorba de tăierea salariilor. Dar nu au nici o problemă atunci când vine vorba de inflaţie. Adesea, ei nici nu o percep.
Fenomenul este curios. În termeni economici, pentru omul în cauză ar trebui să fie acelaşi lucru dacă veniturile i se reduc într-un an cu 5% sau dacă este afectat de o inflaţie de 5%. Cu toate acestea, vedem, în lumea reală, că nu este deloc acelaşi lucru, psihologic vorbind.
Auzim de atâtea ori că politicienii trebuie să fie competenţi în materie de economie. Dar în materie de psihologie? Şi ce ne facem atunci când exigenţele economice intră în conflict cu ceea ce ştiinţa psihologiei ne spune că este mai dezirabil?
Cred că nu există răspunsuri simple la acest gen de chestiuni. Tot ce putem face este să sperăm că există un punct de echilibru. Problema este unde anume sunt punctele de echilibru într-o societate dată. Spre exemplu: care este punctul dincolo de care inflaţia este percepută de consumatori (şi alegători) ca o forţă corozivă?
Aici m-aş hazarda să avansez o cifră: 10 la sută pe an. Sub această cifră suspectez că mulţi oameni nici nu vor sesiza că se petrece ceva necurat cu banii lor. Odată ce se trece de acest prag, inflaţia va fi percep
