Săptămâna trecută, au avut loc, în lumea politică italiană, două evenimente. Primul, evazionistul fiscal, imoralul şi adulterinul Silvio Berlusconi este la un pas de a trece pragul puşcăriei, deşi se pare că tot prevederile legii italiene îl vor scăpa, chiar dacă pentru peninsulari va rămâne pe veci pătat. Al doilea, moartea satanei, cum fusese poreclit, încă din timpul vieţii, de către unii dintre duşmanii săi politici, Giulio Andreotti. A fost respectat, admirat, dar şi urât de moarte. Însă, în ciuda sentimentelor pe care le-a stârnit, atât prietenii, cât şi adversarii l-au considerat, timp de patruzeci de ani, marele maestru păpuşar al vieţii politice italiene.

Vacanţa eternă

Luni, 6 mai 2013, Giulio Andreotti, de şapte ori preşedintele Consiliului de miniştri, performanţă politică neegalată de niciun politician italian, personalitate reprezentativă a fostului partid Democraţia creştină, a decedat la vârsta de 94 de ani. Dacă avea… răbdare, poate trăia o sută de ani. Primii care au aflat vestea, din zvon, înainte de a fi difuzată oficial de către posturile de radio şi de televiziune, au fost locuitorii oraşului Roma. Normal, bârfa este cea mai bună agenţie de ştiri, iar italienii sunt consideraţi prin tradiţie cei mai mari palavragii şi bârfitori. De altfel, nu întâmplător Commedia dell’ Arte s-a născut în Italia. Presa scrisă italiană, mai ales ea, a consemnat şi reacţia majorităţii oamenilor la aflarea veştii: “Nu se poate! Chiar a murit? Nu cumva a înviat şi voi habar n-aveţi?”. Comentatorii politici peninsulari au văzut în reacţia oamenilor străzii o atitudine de respect, amestecată cu o uşoară nuanţă de ironie. Giulio Andreotti a impus cu adevărat respect omului simplu şi prin faptul că, aşa cum am spus deja, a fost de şapte ori preşedintele Consiliului de miniştri, de douăzeci de ori ministru, fiind contemporan cu şapte papi la a căror înmormânta