Şoc şi groază! Toată lumea a fost entuziasmată, din motivul cât se poate concret, că venitul minim garantat ar urma să crească! Dincolo de entuziasmul generalizat, unii dintre noi, ăştia mai sceptici, ne-am întrebat din ce, de unde, care ar fi suportul economic al acestei expandări a nivelului de trai? Mai ales în nişte vremuri neelectorale, în care rercursul la pomeni pare inutil şi inapetent.
Apetent sau nu, românii par a fi destul de sătui de promisiuni neonorate, de tot felul de ziceri savante, poate corecte politic, dar irelevante în plan pragmatic, de tot felul de angajamente la condiţionalul optativ, că o să facem şi o să dregem, când ne vor lăsa… nu se ştie cine!
Faptul că a crescut sau chiar creşte venitul minim garantat, pentru a nu face chiar mişto de rata inflaţiei, un demers cumsecade şi samaritean pentru un Guvern socialist, are o singură necunoscută, poate minoră, legată de sursa finanţării. Absolut întâmplător şi evident fără nici o legătură, ne amintirăm de un fost etern primar de Paşcani, actualmente de vreo două mandate un inutil, dar definitiv deputat al aceleiaşi circumscripţii – în care va fi ales probabil şi după va trece la cele scutite de suferinţe şi osândă – care clama cu mândrie, cum altfel decât proletară?, faptul că a reuşit performanţa de a-şi consacra localitatea ca fiind o zonă defavorizată! Nu că ar fi reuşit să atragă ceva investiţii strategice serioase, să coboare cumva rata şomajului sub cutuma tradiţională de 20%, adică cei care beneficiază de această nouă cotă a venitului minim garantat, ci doar recunoaşterea evidenţei că, da, suntem rupţi în fund de sărăcie, da’ mai suntem şi mândri pe chestia asta!
Dar marea necunoscută asupra căreia nu prea vrea nimeni să insiste, sursa acestei creşteri creştineşti, rămâne într-un profund mister. Asta în absenţa unei oarecare, minime, dar nu statistice, creşteri economice,
