Suntem — e drept, nu singurii din lume — o ţară a fracţionismelor. Când se întâlnesc trei români, doi vor să fie şefi, iar al treilea supra-şef. Sursa: EVZ

S-a mers atât de departe cu nebunia, încât cetăţeanul care se priveşte în oglindă nu-şi mai recunoaşte propriul chip. Dacă e blond, s-ar vrea brunet, dacă e cu trăsături cumane se visează peceneg, dacă e înalt vrea să fie şi frumos, în fine, dacă e de stânga vrea să fie şi de dreapta. Acest din urmă deziderat a fost îndeplinit prin triumful USL. Mai rar o asemenea coaliţie: cei care-şi lipiseră eticheta stângii au ifose (şi conturi bancare) de dreptaci, iar cei mascaţi în liberali sunt mai stângişti decât Lenin.

Din decembrie încoace, se vorbeşte cu febrilitate de necesitatea „unificării dreptei”. Problemele se debutează chiar de la definiţii. Ce înseamnă, în România acestui moment, dreapta? Cum se manifestă ea şi pe cine reprezintă? Care sunt şansele ei într-o ţară desfigurată de corupţie, hoţie, dispreţ faţă de valorile civismului, zguduită de uri convulsive şi alternând cu stoarceri de energie în nesfârşite exerciţii de autoadmiraţie deşănţată? E salutară intervenţia lui Mihai Răzvan Ungureanu, care a sesizat corect că opoziţia ar trebui mai întâi scuturată, pentru a se trezi din somnul narcotic, înainte de a începe să mărşăluiască spre ţinta firească.

Or, în clipa de faţă, noţiunile de dreapta, stânga sau centru nu mai spun nimic. A te plasa pe vechile aliniamente politice a devenit cu totul irelevant. Singurele doctrine cu şanse de a străpunge urechile pline cu ceară ale cetăţeanului sunt cele moral-sociale. Pentru a capta atenţia românului chilipirgiu, leneş, hoţoman şi parşiv e însă nevoie, din păcate, nu de „ridicarea conştiinţei”, adică de a-l face să înţeleagă ce importantă e contribuţia lui la salvarea ţării (o ţară mereu abstractă, pe care o divinizează şi siluieşte cu egală pasiune), ci