După dictatura jucătorului-vedetă a început dictatura antrenorului supărat că n-a fost sau că nu mai e vedetă

Am înţeles mesajul vostru. Fotbalistul are dreptul fundamental de a tăcea. Şi de a înghiţi cu zîmbetul pe buze mizeriile antrenorului. Călit prin abstinenţe de tot felul, mai ales prin absenţa meciurilor oficiale, tînărul nostru jucător va fi gata într-o bună zi să confirme. Încleiată de atîta stat pe bancă, ea, speranţa mereu ocolită, va fi aptă să arate tuturor că nu-i decît o loază inutilă, care mai găseşte şi tupeul să se revolte. Prin urmare, căci vorbim despre o relaţie biunivocă, antrenorul este abilitat să te umilească, să te pună la colţ şi să te ţină rezervă pentru că aşa vor muşchii lui. Muşchii lui plătiţi să facă echipa. Neuronii lui pregătiţi îndelung pentru odihna spirituală. Iar minţile odihnite fac ravagii. Printre semeni, nu în patromoniul universal al artelor şi ştiinţelor.

Cazul Costel Pantilimon are similitudini cu cazul Valentin Cojocaru, rezerva lui Tătăruşanu. Fiindcă există un caz Cojocaru indiferent de părerea celor care cred că Paradisul este locul celor care nu cuvîntă. Există şi un caz Pantilimon. La altă scară a performanţei, dar cu aceeaşi intrigă. Şi cu aceeaşi cantitate de trufie gratuită din partea omului desemnat să pregătească şi să alcătuiască echipa. Roberto Mancini l-a lăsat pe bancă pe Pantilimon la finala Cupei Angliei, preferîndu-l pe Joe Hart. Pe Wembley, City s-a acoperit de ridicol, pierzînd cu Wigan, ca şi retrogradată din Premier League. Sigur că nimic nu garanta victora lui City cu Panti în poartă. Dar nu asta e problema.

În absolut, Joe Hart, titularul lui Manchester City şi al naţionalei engleze, este un portar mai bun decît românul Pantilimon. Cu reflexe mai bune, cu un joc de picior superior, mai redutabil chiar şi în jocul aerian, Hart obţine punctaj mai bun în toate duelurile specifice