Cuvântul „mama“, rostit la fel în orice limbă, e considerat o declaraţie de dragoste în stadiu incipient, însă, în realitate, cuvântul exprimă una dintre cele mai stringente nevoi ale unui bebeluş: foamea.

Fiecare limbă, chiar şi fiecare dialect, are un cuvânt pentru „apă”. În limba swahili, a populaţiei bantu din Africa de Est, se numeşte „maji”, în daneză i se spune „vand”, iar japonezii îi zic „mizu”. Deşi aceste cuvinte descriu substanţa cel mai des întâlnită pe pământ, nu au nimic în comun din punct de vedere lingvistic. Dar ar trebui să aibă ceva în comun, în măsura în care cuvântul a evoluat pe trei continente separate, printre oameni cu istorii şi tradiţii complet diferite?

Cele mai accesibile consoane

Există un cuvânt, numai unul, care este rostit la fel în aproape toate limbile pe care umanitatea le-a cunoscut de-a lungul istoriei sale. Cuvântul este, bineînţeles, „mama”.

„Mama” este un termen universal care descrie femeia ce dă naştere şi care oferă dragoste necondiţionată, chiar şi în cele mai vulnerabile stări. Aproape toate limbile au o formă recognoscibilă a acestui cuvânt. Şi în timp ce forma literară a cuvântului variază uşor de la un popor la altul, varianta intimă, cea populară şi folosită, rămâne aceeaşi în toate limbile. În 1959, omul de ştiinţă George Peter Murdock a calculat existenţa a 1.072 de termeni pentru „mama” şi „tata”, în limbile şi dialectele internaţionale.

Dar rostirea internaţională a cuvântului „mama”, oricât de romantică ar fi ideea, nu se naşte din dragoste. Iar acest lucru se întâmplă din două motive: bebeluşi leneşi şi pieptul mamei.

Studiul definitiv asupra cuvintelor „mama” şi „tata” ca termeni universali a fost realizat de către lingvistul rus Roman Jakobson. Acesta a explicat că cea mai uşoară formă de exprimare a omului este să deschidă gura şi să emită sunete sub forma vocalelo