De aproape două săptămâni, subiectul dispariţiei omului de afaceri Abel Apostol este în atenţia opiniei publice, mai ales datorită unei mediatizări intense. Practic, din datele publice apărute, din afirmaţiile celor care i-au cunoscut pe cei doi asociaţi, şi pornind de la premisa că dispariţia lui Abel este din ce în ce mai clar însoţită de un deznodământ funest, expresia din titlu apare ca normală. Nu doar datorită coincidenţei numelui lui Abel, ci şi din ideea tot mai pronunţată că lui Adrian Bulei i s-ar potrivi numele de cod „Cain”.

Păstrând principiul prezumţiei de nevinovăţie, antecedentele îl arată, totuşi, pe „Cain” ca pe un om predispus spre violenţă. Iar unele declaraţii – le relatez conform presei, neexcluzând interpretarea acestora – arată că principalul suspect trebuie să ştie câte ceva: „Nu eu am comis această crimă!” Deci, ca o concluzie logică – repet, în varianta redării fidele a declaraţiei lui „Cain” – suspectul în subconştientul său a echivalat dispariţia cu crima, fie ca urmare a presiunii mediatice care a catalogat deja drept crimă această dispariţie, fie că ştie mai multe decât recunoaşte. De asemenea, un alt aspect care-l face pe „Cain” atât de liniştit poate fi şi lipsa principalei probe în cazul unei crime: corpul victimei! Or, dacă suspectul e nevinovat, aşa cum se consideră, ar trebui printre primii care să îşi dorească apariţia lui Abel, fapt ce nu a fost arătat în niciuna dintre declaraţiile sale sau ale avocatului său. Cam acestea ar fi unele nelămuriri legate de atitudinea lui „Cain”, care deocamdată aşteaptă finalizarea anchetei pentru a şti dacă va fi eliberat sau dacă va fi trimis în judecată, în varianta în care se vor strânge probe care să-i ateste vinovăţia.

Însă, în această tragedie, nu ancheta organelor mă intrigă mai mult, ci aceea a opiniei publice. Nu puţine voci sunt care consideră că încarcerarea lui „Cain”