Ce face Vasilică Ababei dacă vrea să-și publice o carte? Mai întâi, tocmește un pălmaș care să i-o așeze pe un stick, DVD, CD. După care, liber fiind în liberă țară, cu gadget-ul electronic în buzunar, se prezantă fie la o editură, fie direct la tipografie. La ambele destinații, obligatorie este doar plata: ceva mai ieftin la tiparniță, destul de scump la editură (comisionul). Nici într-un loc, nici în celălalt, nimeni nu se ostenește să citească, barem în diagonală, manuscrisul. La ce bun? Editarea e-o simplă prestare de servicii. Dintre cele peste 1.000 de edituri înregistrate în România (înainte de 1989 erau 24, cu tot cu cele departamentale) doar câteva au realmente prestigiu, sigla imprimată pe copertă contând cumva în destinul cărții. În rest, vară și fum: primul ce-a plătit e primul servit și, dacă nu-i rând prea mare la moara-tiparniță, poți primi cartea finisată în aceeași zi. Desigur, în tiraj de complezență: 200 ex.
Sunt destule pentru prieteni, dușmani, pentru dosarul de pensie, foruri, șefi, trimitere la reviste și la biblioteca urbei. Dacă, unele, ajung și-n librărie (45% comisionul librarilor!), de regulă zac și, oricum, rar depășesc perimetrul județului. Cine știe, la Iași, ce cărți au apărut la Arad, câți dintre arădeni au cunoștință de producția editorială zămislită la Constanța, Iași, Brașov ori chiar în vecina Timișoară? Tiparnițele încurajează autorlâcul, cultivă interesat orgoliile și, inundând tarabele cu potopul aparițiilor de tot soiul, generează confuzie și, în ultimă instanță, dezinteres față de carte. Carte care, cum spuneam cu alt prilej, prin nestăvilită și necontrolată extensie, e primejduită de extincție, în favoarea variantei electronice. Veți spune: cum, nici așa nu e bine, cu acces liber la tipar, după ce atâtea decenii ne-am plâns de cenzură și de piedicile administrative? Sigur că-i bine, normal, sănătos, european
