Pe măsura ce avansează în timp, copilul identifică prin sport un mod în care concurează cu ceilalți, o modalitate de stimulare a orgoliului și a nevoii de a ajunge primul Sursa: SHUTTERSTOCK

La început, juniorul vede sportul ca pe o joacă. Activitatea sportivă reprezintă pentru cel mic o alternativă de a-şi petrece timpul liber, de a socializa cu alţi copii de vârsta lui, de a-şi organiza şi disciplina programul şi, nu în ultimul rând, reprezintă o modalitate sănătoasa şi eficientă prin care acesta îşi consumă energia.

Dorinţa de a deveni un viitor campion

Uşor, uşor, copilul nu mai priveşte sportul ca pe o joacă, ci ca pe un joc, cu reguli stricte, cu beneficii şi responsabilităţi să îl transforme dintr-un sportiv amator, într-un viitor campion. Aşadar, trecerea de la joacă la joc este primul moment în care copilul devine parte integrată a sportului de performanţă.

Sportul devine astfel mediul perfect în care copilul îşi manifestă nevoia de fi cel mai bun, intrând în com petiţie cu ceilalţi de vârsta lui, etalânduşi calităţile.

Trecerea de la juniori, la seniori e cea mai grea

Vârsta la care copilul este cel mai expus tendinţei de abandon este aceea a trecerii de la nivelul de juniori, la seniori. Această etapă variază în jurul vârstei de 16-19 ani, atunci când copilul trebuie să se adapteze unor rigori şi exigenţe mult peste nivelul celor cu care acesta era obişnuit.

Cauzele nevoii de abandon pot fi multiple şi indiferent de momentul carierei în care acestea survin, ele cer o analiză lucidă a situaţiei.

● Nivel competiţional scăzut, lipsa succeselor în plan sportiv şi trăirea unei stări profunde de insatisfacţie reprezintă cel mai frecvent motiv de abandon. Copilul realizează că nu a obţinut atât cât a proiectat să obţină de la începutul vieţii sportive şi începe să îşi pună întrebarea dacă mai merită să facă toate eforturil