„Libertatea presei” în România şi-a alterat conţinutul în ultimii ani, devenind de fapt opusul său. S-a ajuns ca Voiculescu şi ai lui să folosească argumente de acest tip ca să dea în cap UE, Comisiei de la Veneţia, lui Macovei sau Reding şi de fapt oricui murmură cât de cât public împotriva agendei lor anti-stat de drept, anti-modernizare şi anti-UE. Sursa: EVZ

Atâta vreme cât victimele agresiunii sunt oficiali guvernamentali, români sau străini, treaba e măcar acoperită formal: presa critică statul şi are voie să greşească, cu bună intenţie. Reaua intenţie fiind ca frumuseţea: o recunoaştem imediat când o vedem, dar e greu de încadrat cu criterii şi reguli.

Însă când ţinta kompromatelor ajung magistraţii, doar pentru că judecă onest şefi de partide şi de presă, sau cetăţeni obişnuiţi care îşi dau cu părerea despre ce văd, atunci exercitarea dreptului la opinie, în formă organizată şi după plan, începe să semene cu o ofensivă a cămăşilor brune. E greu să le acorzi prezumţia de bună credinţă.

Vezi isterizarea unora după ce ultimul raport MCV a făcut referire la presa manipulată ca factor de abuz contra Justiţiei. Sau discuţiile de-a surda purtate zilele astea, pricinuite de lansarea raportului FreeEx: dacă sunt sau nu redacţiile infiltrate cu agenţi SRI, vai de mine ce surpriză, hai să dăm o lege să se interzică, etc. Or fi infiltrate, iar cei care dezbat subiectul par mult mai bine informaţi decât mine, să zic aşa.

Dar măi băieţi, voi sunteţi duşi cu capul? O fi fost asta o problemă în anii ’90, sau sub Adrian Năstase, când încă exista presă masiv, mare parte era contra guvernului, iar acesta voia s-o încalece şi să-i închidă gura. Dar nu vedeţi că acum lucrurile s-au sucit total? Azi, cu presa română anihilată de combinaţia letală criză economică plus internet, iar aia puţină rămasă achiziţionată şi patronată transparent de securişti (vă mai ami