Mihaela Miroiu în dialog cu Daniel Cristea-Enache: Cum v-aţi descoperit individualitatea, în socialismul real dinainte de 1990? Care a fost „declicul”? Şi ce a trebuit să faceţi, concret, pentru a v-o apăra?

Mihaela Miroiu: În 1978 am terminat facultatea şi am fost repartizată la Liceul Filaturii Române de Bumbac să predau tot ce se putea pe lumea aceea, dar nici măcar o oră de filozofie. Ei bine, aceasta a fost experienţa declicului. Ce o să se mai aleagă din mine, din cea care m-am construit cultural ca filozoafă pasionată şi de literatură şi artă, trăind într-o lume cu care mă simţeam complet afină, în situaţia în care eu urma să predau istorie, cunoştinţe social-politice, cunoştinţe economice, organizarea întreprinderii şi legislaţie economică şi să activez în Biroul Organizaţiei de Bază a PCR*din liceu? Au fost şapte ani chinuitori, intelectual vorbind, dar răsplătiţi de experienţa profesoratului făcut la nivelul aproape zero al culturii generale a elevilor.

Elevii mei de atunci m-au ajutat să îmi construiesc identitatea profesorală şi optimismul pedagogic.

M-am trezit că acei elevi vin din familii cu educaţie precară, nu aveau cărţi acasă, nu aveau de unde şi cum să înţeleagă nici lumea, nici cultura, nici măcar economia. Nu ne aveau decît pe noi, profesorii. Şi am încercat să fiu pentru ei ceea ce nu aveau. Am predat în paralel şi la un liceu de construcţii la seral. Elevii mei de atunci m-au ajutat să îmi construiesc identitatea profesorală şi optimismul pedagogic.

Le sînt enorm recunoscătoare pentru ignoranţa lor însetată de cunoaştere şi înţelegere. În acei şapte ani mi-am format identitatea maternă împreună cu cea profesorală. Am trăit momente de graţie uluitor-pygmalionică. Am învăţat prietenia solidară într-o lume ostilă. Şi am citit, Doamne, cît am mai citit! Am ales să fiu o profesoară necunoscută, să nu ies la rampă fiindcă în