Este mişcător că, de câţiva ani buni, artiştii noştri se bucură de generozitatea omului de afaceri Ioan Antonescu, ”mareşalul” cum îl alintă ei. Nu numai fiindcă datorită acesteia au colindat prin ţară şi prin lume, cât, mai ales, pentru că astfel de gesturi îi aduce şi îi ţine împreună pe cei mai mari actori şi cântăreţi români, le ocroteşte nostalgiile, îi revigorează şi îi conservă ca breaslă.

Sigur că beneficiul este unul reciproc: nu ştiu dacă „mareşalul” a ales să-şi orienteze mecenatul către aceştia dintr-o pasiune anume, dar cert este că lovitura de imagine a fost una extrem de eficientă: notorietarea beneficiarilor a furnizat o vizibilitate extremă atât numelui său cât şi firmei sale. Dar nu acest lucru e important, ci faptul că artiştii se strâng laolaltă, se simt bine, comunică, dăruiesc şi primesc. Şi mai au un motiv să se socotească norocoşi: meseria le trăieşte! Habar n-am prin ce miracol biletele de teatru au ajuns să se vândă pe sub mână, cinematografia autohtonă strânge vrafuri de premii de pe mapamond, industria spectacolului (de calitate sau dominată de kitsch) nu dă semne de gripaj.

Ce se întâmplă însă cu scriitorii, cu pictorii, cu sculptorii României? Abia respiră. Ca să poată trăi, cei mai mulţi şi-au transferat vocaţia pe post de hobby şi s-au apucat de meserii „profane”. Cei care continuă să creadă cu încăpăţânare în talentul lor sunt nevoiţi să inventeze tehnici de supravieţuire în mizerie şi aşteaptă, ca la 6 din 49, să fie loviţi de vreo baftă divină. Scriitorii se citesc şi se comentează între ei. Specia criticilor de întâmpinare a pierit cu discreţie. Poeţii sunt cei mai disperaţi: pasionaţii de versuri au dispărut aproape cu desăvârşire şi nimic nu semnalizează că generaţia Facebook ar mai avea chef să consume profunzimi metafizice. Dacă nu s-au convertit la jurnalism, prozatorii speră să fie băgaţi în seamă de vreun traducă