Actuala majoritate parlamentară a respins înfiinţarea la Bucureşti a Muzeului Comunismului. Un prim refuz a venit de la efemerul guvern Ungureanu. Cel puţin la acest capitol, stânga şi dreapta au convingeri identice. De ce, totuşi, un muzeu?
Înainte de răspuns, o ştire: un bărbat de 90 de ani, care a lucrat în serviciul paznicilor de la Auschwitz, a fost arestat acum câteva zile în sudul Germaniei. La mai bine de jumătate de secol de la încetarea războiului, Procuratura de la Stuttgart nu ezită să închidă un prezumat criminal. Pe fundalul terorii comuniste, vă puteţi imagina o ştire similară în Rusia, Bulgaria sau România? La noi funcţionează argumentele „umanitare“: nu vedeţi că este bătrân? A executat ordinele. Şi-a făcut datoria! Faptul că tocmai datoria aceasta trebuie condamnată exemplar, nu pare să convingă. Se ignoră că răul s-a întrupat, că au fost oameni plătiţi pentru a ancheta, tortura, păzi, controla, ucide. Dramele istoriei nu sunt fenomene naturale precum grindina sau incendiul de pădure în zilele toride de vară.
O spun şi la întâlnirile cu cei mai tineri, majoritatea „neplasaţi” în momentul pe care îl trăiesc: la temelia oricărui magazin de fast-food sau de telefonie mobilă este un cadavru. Evident, nu vreau să le stric pofta de viaţă. Doar să le aduc aminte o banalitate gravă: nimic din ceea ce au ei, mult sau puţin, nu este de la sine înţeles. Absolut nimic. Putea fi altfel. Să se nască în locul şi timpul în care s-au născut cei care, după 1945, au avut „ghinionul” să plătească pentru convingeri, idei, opţiuni şi visuri. Asta nu înseamnă că noi, în 2013, trăim în cea mai bună epocă posibilă, ci ne arată, prin oglindă, cum ar fi fost destinul nostru în urmă cu doar câteva decenii. Iată, foarte simplu formulat, sensul pe care îl dădea Cicero istoriei ca învăţătoare a vieţii (magistra vitae).
Aşadar, un Muzeu al Comunismu
