Într-o polemică oarecare, în vremurile în care mă mai interesau astfel de întreprinderi idealiste şi inutile, un distins şi venerabil parlamentar de Iaşi, altfel un onest profesor universitar, crezând că probabil dă bine să fie colocvial cu jurnaliştii, afirma sentenţios că, mai toţi inginerii care nu au confirmat profesional şi s-au ratat, s-au recalificat şi reorientat către presă.

La o astfel de cvasimitocănie suficientă i-am amintit respectivului deputat că, posibil, inginerii care au eşuat profesional, dacă nu confirmă nici în presă, probabil că n-au altă alternativă decât să devină parlamentari. Trecem peste faptul că respectivul domn ar trebui să-şi fi amintit cam cât de dator este acestei prese bălăcărite şi făcută în toate felurile, în lipsa căreia însă ar fi rămas un celebru anonim profesor de care n-au auzit decât cel mult proprii studenţi, şi nu un om politic care tinde să revendice condiţia de bărbat de stat.

Din nefericire pentru ei, cam toţi oamenii politici tratează peiorativ şi fără cuvenita deferenţă presa şi jurnaliştii, considerându-i aşa, nişte ăia, lejer tranzacţionabili, un rău necesar şi cam atât. Plus că, realitatea şi experienţa m-au convins că, cu cât respectivul lider politic este mai suficient în propria sa fudulie, cu atât mai superficial percepe presa şi efortul din spatele acestui demers. Evident, cu cât omul este mai pe în afara subiectului, cu atât mai mult pretinde că se pricepe, ştie el, nu e mare zbârnă, ce mare lucru să scrii un articol, pe care, de fapt, nici nu se prea ştie dacă-l va şi citi cineva. În toată experienţa mea modestă, foarte rar am întâlnit oameni politici autentici capabili să recunoască necesitatea ca pe subiecte de comunicare şi relaţionare cu presa e mai cuminte să apeleze la un jurnalist din interiorul sistemului, un consilier de specialitate pe care să-l şi asculte şi de sugestiile căruia chia