Acest creştinism al bucuriei şi al speranţei, al îndrumării smerite şi al regăsirii Căii, în orice clipă a existenţei şi în orice situaţie, începând cu cele mai simple şi până la cele mai dramatice, aparent fără ieşire, pe care-l propovăduia părintele Cleopa, m-a fascinat.

Modesta căsuţă de sub munte a părintelui avea pe atunci un minuscul paravan locuibil. M-am numărat printre beneficiarii lui. Părintele mi l-a încredinţat cu toată dragostea, lăsându-mi libertatea să-mi fac programul şi să mă folosesc de clipele lui de răgaz. Purtam în desagă diverse cărţi laice pentru trebuinţele mele studenţeşti. Mai „iezuit”, părintele Varsanufie nu le agrea, îndrumându-mă să citesc din vieţile sfinţilor. Mult mai „liberal”, părintele Cleopa nu se arăta îngrijorat de lecturile mele. Şi chiar eram, întrucât încercam să descifrez textul dătător de dureri de cap al Prelegerilor de filosofie a istoriei a lui Hegel. Întocmeam o lucrare de seminar despre viziunea asupra istoriei a ilustrului filosof clasic. Părintele nu era familiarizat cu acesta, iar eu eram un simplu învăţăcel. Nu m-a pus să-i povestesc despre carte, aşa cum ar fi făcut un curios superficial, ci m-a invitat să-i lecturez textul asupra căruia stăruiam. S-a aşezat tacticos lângă mine şi, ca un învăţăcel ascultător, a luat aminte la Hegel. Se făcea vorbire despre istorie ca împlinire a scopului lui Dumnezeu. Părintele a fost fericit să fie confirmat în viziunea lui de Hegel însuşi. Deşi textul era suficient de abscons, a continuat gândurile filosofului, de parcă l-ar fi cunoscut de când lumea, iar acum doar relua o lectură uitată pe un prici de chilie. Hegel părea să intre în sistemul lui de referinţe şi confirmări, ca un predecesor ilustru, dintr-o lungă listă în care intrau, fără contradicţie, de la evanghelişti şi sfinţi până la teologi şi filosofi moderni. Ca unul care mă străduiam, nu fără transpir