În presa zilei avem din ce în ce mai multe ştiri despre situaţia precară în care se află învăţământul românesc. Paradoxal, cele mai multe dintre informaţiile difuzate de media nu sunt optimiste, în ciuda eforturilor bugetare impresionante destinate educaţiei, cu care se laudă guvernanţii din ultimii ani.

Din păcate, constatăm la toate nivelurile învăţământului un fenomen generalizat de lipsă de disciplină, de rigoare, la care se adaugă distanţarea copiilor din ziua de astăzi de şcoală, sau, mai exact, de principiile oferite de şcoală.

Este evident că procesul de maturizare al copiilor, încă din ciclul gimnazial, este superior faţă de cel existent cu 23 de ani în urmă. Avem de-a face cu copii într-o formare rapidă, practic cu adolescenţi, altfel de copii decât am fost noi, mult mai maturi. Indiscutabil, aceşti copii au alte nevoi, au alte cerinţe educaţionale, iar abordarea oferită de şcoală ar trebui să fie făcută din cu totul alte perspective, ceea ce, din păcate, nu se prea întâmplă în România. De asemenea, accesul copiilor la mass-media, la televiziuni, şi din ce în ce mai mult la internet, mai ales în mediul urban, unde adolescenţii au calculator în proporţie de 80-90 la sută, le conferă o mare diversitate de informaţie.

Şcoala însă, şi ceea ce se predă la ore, a rămas mult în urma copiilor, oferindu-le o programă şcolară extrem de încărcată de lucruri cu care ei nu au ce să facă. Sistemul de învăţământ românesc se bazează pe transmiterea de informaţii, şi nu pe crearea de abilităţi, nu pe crearea de competenţe. În plus, ceea ce lipseşte aproape cu desăvârşire din sistemul de învăţământ românesc este formarea şi educarea copilului.

Ar trebui să ajungem la transmiterea doar a informaţiilor foarte importante, care sunt obligatorii pentru formarea intelectuală a elevilor, să învăţăm copilul să şi gândească, să-şi pună în