Agenţiile de sondaje au perversitatea ca, din când în când, întrebând cât de mult ne plac, sau câtǎ încredere avem, sau cât de mult simpatizǎm diferite personaje din spectrul politic, sǎ strecoare în listǎ numele unor persoane care, deşi au un impact asupra jocului politic, nu sunt politicieni propriu-zis, în sensul cǎ nu sunt înregimentate în vreuna din formaţiunile de pe eşichier. Sunt aşa-zişii tehnocraţi (utilizarea termenului nu e tocmai proprie, cǎci acesta ar implica, pe lângǎ “tehno”, şi “kratos”, adicǎ exercitarea unei anume forme de putere).

Aşa se întâmpla la începutul anilor ’90 cu Ion Ţiriac, care beneficia de aura unui om de afaceri de succes, apoi, pe la mijlocul aceluiaşi deceniu, cu Theodor Stolojan, pe atunci fost prim-ministru şi funcţionar la Banca Mondialǎ. Înainte de a deveni candidat la funcţia de prim-ministru, primarul Sibiului, Klaus Iohannis, atingea şi el scoruri de peste 50%. Acum, acest rol este îndeplinit de cǎtre Mugur Isǎrescu, guvernatorul Bǎncii Naţionale, şi doctorul Raed Arafat, care se încǎpǎţâneazǎ, şi ştie de ce, sǎ refuze orice afiliere politicǎ.

Regula pare simplǎ: cu cât un personaj public este mai puţin implicat în jocul politic, cu atât imaginea sa publicǎ este mai bunǎ. De altfel, la fel se petrec lucrurile în cazul instituţiilor. Din 1990 încoace, adicǎ de când se fac în România sondaje de opinie, instituţiile cele mai credibile au fost biserica şi armata. Asta pentru cǎ statutul lor presupune neimplicarea politicǎ. În ultimii ani biserica a mai pierdut câteva procente, pe mǎsurǎ ce publicul a aflat cǎ vârfurile BOR nu sunt tocmai “inocente” politic. Nu ştiu de ce, şcoala nu a fost niciodatǎ în lista instituţiilor mǎsurate. La polul opus în ierarhia încrederii se aflǎ partidele politice, preşedinţia, parlamentul şi guvernul – tocmai instituţiile eminamente politice.

Mai recent, unele agenţii de sondaj