Trecuseră mai bine de cinci decenii de la construirea primelor localuri de şcoli şi cu toate că se aduseseră legi pentru obligativitatea învăţământului şi acordarea unor ajutoare de susţinerea şcolilor din partea statului, analfabetismul continua să ocupe poziţii dominante, pe de o parte, iar pe de alta unele localuri de şcoli deveniseră necorespunzătoare, ori nu puteau funcţiona din lipsa învăţătorilor sau a insuficientei dotări cu materiale didactice.
Prin Legea Appony se prevedea că asemenea şcoli să fie închise ori înlocuite cu şcoli de stat cu limba de predare maghiară. Dar şi acest plan diabolic a fost dejucat întrucât pentru salvarea şcolilor „necorespunzătoare” s-a muncit cu braţele şi cu carele pentru a le face corespunzătoare.
În fine, o măsură mai draconică a fost aceea a „dării culturale” din care se plăteau învăţătorii. Legea nr. XXXVII/ 1869 prevedea că acea dare reprezintă 5% din impozitele directe către stat. Dar fiindcă acest procent era prea mic şi pentru a salva şcoliile confesionale româneşti de la desfiinţare, majoritatea parohiilor au hotărât să majoreze acest procent. Cum în multe parohii românii erau obligaţi să contribuie şi la susţinerea şcolii comunale sau de stat, „darea culturală“ a sporit până la 50% faţă de impozit.
După punera în aplicare a Legii Appony (XXVII/1907) locuitorii ţinutului Hălmagiului au mers atât de departe în ataşamentul şi în lupta lor pentru menţinerea şcolilor confesionale încât au contribuit la „darea culturală“ până în 185% faţă de impozitul de stat.
Pe lângă contribuţia locuitorilor Eparhia Aradului a alocat fonduri mari pentru susţinerea şcolilor confesionale. Astfel în bugetul anului 1913 se prevedeau 64.560 coroane în scopuri bisericeşti şi 91.939 de coroane în scopuri şcolare.
În Protopopiatul Hălmagiului, până în anul 1914, din cele 67 comune bisericeşti (41 mater şi
