Uneori, politica se poate dovedi chiar distractivă, din motive care ţin de un limbaj nu întotdeauna articulat realităţii, mergând pe ideea că subiecţii prestaţiei politice ar fi atât de primitivi în intelect încât li se pot servi tot felul de gogoşi. În realitate, chiar de cred sau sunt doar plini de propria lor suficienţă, cei care ne ostenim analizând prestaţiile politice constatăm, de parcă prea multe ori, că suntem luaţi de fraieri, pentru a nu realiza că mulţi ne consideră mult mai proşti decât vom fi fiind în realitate.

Astfel, unul din liderii politici informali ai momentului a descoperit siderat, după atâta amar de vreme în care a tot fost soluţia imorală pentru tot cartieru’, cum că de fapt ar reprezenta clasa de mijloc, suportul de progres şi bunăstare din România, chiar dacă niciodată n-a intrat în Parlament pe mână proprie. Sigur că noi, unii dintre noi, ştim că România nu are de fapt o clasă de mijloc, poate o pătură sau un cearşeaf de mijloc; mijlocul unei dispersii statistice clasice pe un clopot Gauss ar fi format din cei care se învârt în jurul unui oarecare prag de supravieţuire, deasupra şi sub limita critică a sărăciei endemice, între zonele marginale care nu mai contează a bogaţilor – nimeni nu prea ştie din ce – şi a celor care, nu se ştie de ce, se încăpăţânează să supravieţuiască nu se ştie cum şi din ce! Păi dacă spunea respectivul lider că el reprezintă clasa de mijloc, care de fapt nu există, prin tranzitivitate tragem concluzia că de fapt respectivul partid nu reprezintă pe nimeni sau doar voinţa uşor megalomană a unui patron de trusturi media, care-şi închipuie chiar că-şi poate permite orice.

În realitate, sărăcia majorităţii ca politică de stat, a unui stat puternic asistenţial, care se laudă până şi cu performanţa de a fi crescut valoarea pomenilor oficiale, e dominată de paradoxuri cel puţin stranii, care invocă alienăr