Am petrecut Paştele într-un sătuc din Mehedinţi. Omul meu drag ne-a învârtit câteva zile, pe mine şi pe fiul meu, prin locurile fabuloase ale copilăriei sale. Acolo unde se hârjonea cu puştanii de vârsta lui, unde mergea cu oile la păscut, unde, mult mai târziu, s-a întors pentru a construi şcoli, biserici, case, pentru a asfalta drumuri, pentru a-i ajuta pe cei "rămaşi la vatră"...
Eram proaspăt întorşi dintr-o scurtă călătorie în Israel, unde nu atât locurile sfinte m-au marcat (recunosc, nu stau chiar în fiecare zi cu Dumnezeu la cafea!), ci predominanta culoare gălbuie şi fierbinte a deşerticului relief cu care a fost înzestrată ţara în care, zice-se, Iisus a văzut lumina zilei... Prin comparaţie, ceea ce mi se aşternea acum în faţa privirii, nesfârşirea aceasta de verde, surprinsă în cel mai frumos moment al anului, apoi pomii înfloriţi, mănunchiurile de oi presărate pe pajişti, zgomotele specifice satului românesc, toate acestea la un loc - atât de netrăite până acum de mine, orăşeanca get-beget - au dat o "aromă" cu totul specială Sărbătorilor mele Pascale.
La masa de Paşte, înţesată de neamuri, am asistat însă la un dialog care mi-a alungat tenta idilică a proaspetelor mele impresii: "Ce mai ştii de Ion a lui Vetuţa?" "A! Păi a plecat la oraş. Ăi bătrâni au murit şi casa a rămas părăsită" "Da’ Gheorghe al lui Părăluţă?" "Ăsta e în Italia! Câştigă bine. Nu cred că se mai întoarce. Păi, la ce să vină? Mamă-sa s-o dus, ta-su, la fel..." "Şi cine le lucră pământul?" "Păi cin’ să-l lucre? Nimeni! E în paragină" "Da’ nea Guţă din vale?" "A paralizat şi l-au luat copiii la oraş"... Părea că în Gornoviţa n-a mai rămas aproape nimeni... Am început să-mi explic liniştea de pe uliţe. Însoţindu-mă printre dealuri, printre gospodăriile care încă mai respiră, George deapănă amintiri din acelea de care mă ciocneam printre filele scriituri
