Uniunea Europeană are o presă tot mai proastă la popor. Cu alte cuvinte, lumea nu mai crede automat că UE e noul nume al raiului pe pămînt. Iar simţămintele populare contează, de fapt, mult mai mult decît editorialele comentatorilor profesionişti. Tocmai de această retragere populară trebuie să se teamă Uniunea şi tocmai de această retragere populară ar trebui să se teamă chiar popoarele statelor membre. Dar asta numai dacă societăţile ar fi un pic ajutate, cu explicaţii sincere, de politicieni şi comentatori responsabili.

E simplu să constaţi că UE nu livrează şi că are problemele pe care le are, la un moment dat, orice organism politico-economic. Da, UE e birocratică şi auto-centrată. Da, funcţionarii UE sînt, într-o proporţie sufocantă, maşini de tors retorică şi oportunism. Da, aroganţa politică a Uniunii a iritat societăţi obişnuite să se supună doar autorităţilor naţionale alese (deşi aceleaşi societăţi se supun şi încolonează, fără să crîcnească, duse de idei ambalate şi impuse de o presă mult mai puţin aleasă). Tot sau aproape tot ce se spune, deodată, despre rugina UE e adevărat.

Lentoarea instituţiilor europene devine, adesea, paralizie consimţită şi sistematizată. Discursurile liderilor europeni nu au ecou pentru că, de cele mai multe ori, nu conţin nimic inteligibil. Ambiţiile Uniunii au crescut pînă la limita megalomaniei şi au produs, în consecinţă, o suită de şantiere faraonice în care singura urmă de viaţă e o eternă organizare de şantier. Aşa zisa politică Externă Europeană e, de pildă, o ficţiune perfect organizată şi ignorată de toată lumea, de la marile puteri la proprii susţinători.

Scepticismul a fost agravat de criza financiară, care a dat de pămînt cu zona euro şi a lăsat să se ridice dintre dărîmături ideea după care, în lipsa euro, state ca Italia, Grecia, Spania şi Portugalia, ar fi suferit d