Mi-ar fi plăcut să schiez. Nu-mi place frigul, sunt anti-talent, drept dovadă mi-am rupt clavicula în clasa a VI-a încercând să patinez în grădină, dar îmi place regula sportului: orice instructor te învaţă prima dată cum să cazi fără să-ţi rupi picioarele şi cum să te ridici fără te răneşti. Sigur, secretul e să rămâi în picioare. Să fii drept şi echilibrat. Aşa, nu ai cum să ratezi „finish-ul”. Numai că, foarte puţini pot să rămână în „picioare” până jos. Ş-apoi, oricât de bun ai fi la schiat, dacă nu ştii să cazi şi să te ridici, pierzi. E ca în viaţă.

Probabil românilor nu le place schi-ul. Sau, poate, ni s-a întipărit prea bine în minte că e important să nu cazi. Indiferent de riscuri. Mai bine îi dobori pe ceilalţi, mai bine „ratezi” pârtia şi o iei pe păduri, mai bine îţi pierzi controlul. Cât timp rămâi în picioare, eşti învingător. Dacă cazi, eşti învins. Restul, nu contează.

Multă vreme, am crezut şi eu asta. Târziu, am aflat însă că sunt înfrângeri care te înalţă şi victorii care te înjosesc.

Tot târziu, am învăţat că tăria nu înseamnă lipsa slăbiciunilor, ci învingerea lor şi curajul nu înseamnă să nu-ţi fie frică, ci să ştii doar tu cât îţi e de frică. Altfel, nu vorbim de virtuţi, ci de inconştienţă.

De mult timp nu-i mai admir pe cei care ajung jos fără să întâmpine niciun obstacol şi nici nu-i invidiez.

Acum ştiu că sunt oameni care nu au căzut numai pentru că nu au avut niciun motiv să o facă şi că sunt oameni care s-au ridicat deşi aveau toate motivele să nu o facă.

Noi, românii, nu schiem în masă. Dar bunicii, părinţii, duhovnicii, profesorii noştri par să fi fost cu toţii instructori de schi. Altfel, aş fi scris rubrica asta în turcă, maghiară sau rusă.

Poate, totuşi, nu-i târziu să mă apuc de schi. Pârtieeeeeeeee!

Mi-ar fi plăcut să schiez. Nu-mi place frigul, sunt anti-talent, drept dovadă mi-am r