Evoluţia lasă pe câmpul de luptă şiruri de cadavre, victime colaterale ale „mersului înainte“. Învingătorii pradă totul.
Momentul 1. Poştaşul e (sau a fost) unul din cele mai statornice personaje ale României. Ba chiar ale lumii. Cine n-a citit „Poştaşul“ (Brin sau Neruda, cum vreţi) sau „Vânzarea cu strigare a lotului 49“ (Pynchon) e mai sărac. Poşta e (sau a fost) una din instituţiile grele. Iată, însă, că Poşta Română e la ananghie. Salariaţii au ieşit în stradă. Sunt ameninţaţi cu concedieri şi reduceri salariale. Şi aşa, salariul lor mediu, s-o recunoaştem, nu poate asigura minimul necesar pentru existenţa zilnică. În acelaşi timp, şefii lor au salarii de 10-15 ori mai mari şi… Şi înţelegeţi dvs. Protestul are două componente: pedepsirea şefilor şi asigurarea unui loc de muncă. Pare de neconceput prăbuşirea unei instituţii tradiţionale, dar aşa e. Unii vor spune că managementul (politic) e capul răutăţilor. Alţii, că statul vrea să vândă ieftin, pe ochi frumoşi. Însă eu constat că, faţă de acum zece ani, poştaşul îmi sună la uşă mult, mult mai rar. Nu mai primesc scrisori, ci înştiinţări de plată de la curent, cablu, bănci şi fisc. Le primesc cu neplăcere. Mama mea nu mai aşteaptă poştaşul să-i aducă pensia. Îi „intră“ pe card. O imensă zonă de activitate a dispărut peste noapte. Dacă suntem cinstiţi, recunoaştem că obiectul de activitate al instituţiei s-a evaporat peste noapte.
Momentul 2. Presa scrisă se prăbuşeşte vertiginos, cel puţin la noi în ţară. Redacţiile se închid, meseria de jurnalist, veche de sute de ani, dispare văzând cu ochii. Vânzătorii de ziare trag mâţa de coadă. Tehnoredactorii desenează pungi, ambalaje şi cataloage de magazine. Reporterii visează fantome. Oamenii se reprofilează, dacă nu cumva, resemnaţi, intră în şomaj, mucegăind în aşteptarea unei minuni, sau a unei moşteniri de la o iluzorie mătuşă din America. Rolul
