Efervescenţa culturală din ultima perioadă şi chiar atragerea în dezbaterea publică a perspectivelor – din ce în ce mai puţin probabile – ca Iaşul să fie desemnat capitală europeană a Culturii, sunt indiscutabile semne bune, de normalizare a climatului local.

La fel cum un semn de normalizare a societăţii civile este reprezentat de reacţia publică pe marginea subiectelor deja celebre, tăierea şi înlocuirea teilor din centru, furtul statuilor din Copou, notele peiorative acordate de arhitecţi intenţiilor de modificare peisageră a oraşului. Dacă USL se străduie în continuare să confirme electoratului că chiar iubeşte Iaşul, ieşenii au dovedit administraţiei locale că chiar le pasă ce i se întâmplă oraşului şi celor care au norocul de a trăi pe aici. Donc, toate ar fi cum ar mai fi în privinţa precupărilor culturale şi a resuscitării societăţii civile.

Rămâne însă îngrijorătoare incapacitatea administraţiei locale de a forţa o oarecare, fie şi minimă, creştere economică în Iaşi, lipsa de imaginaţie în configurarea unui cadru atractiv pentru investiţii strategice, de perspective mai largi, cu efecte colaterale semnificative, pentru a alimenta corespunzător bugetele locale şi a menţine ocupată o forţă de muncă potenţială, care ar trebui să părăsească zona latentă, pasivă, asistenţială, la fel cum nu este un semnal teribil de sănătos cuprinderea în zona venitului minim garantat a unui volum din ce în ce mai amplu de ieşeni, dincolo de faptul că ar trebui cumva echilibrat raportul dintre populaţia real activă şi ocupată şi masa de pensionari. Toate celelalte componente ale vieţii cetăţii, vocaţia sa educaţională şi tradiţiile universitare, expertiza şi capabilităţile medicale, lumea culturală şi artistică, disponibilităţile de management public administrativ capabile să atragă fonduri europene de dezvoltare, toate acestea sunt precondiţionate de o viaţă econ