Sfânta Mânăstire Bunea este un monument istoric cu arhitectură tipică vremii domniei lui Matei Basarab, situată pe culmea dealului Vulcana, la 630 metri altitudine, cu expunere sud-estică, înconjurată de păduri de foioase: fag, stejar, ulm, anin şi paltin, şi a fost construită în anul 1654 de vel vistierul Bunea Grădişteanu. La Sfânta Mănăstire Bunea nu se ajunge uşor. Drumul pieptiş şi aspru începe din Vulcana-Băi, urcând apoi mereu prin desişul unei păduri ce pare că nu se mai termină. E un drum greu şi anevoios, ca suişul unei rugăciuni în miez de noapte. Ca să ajungi la Bunea, porneşti de la Târgovişte, cu maşina sau microbuzul, un drum de 18 kilometri până în satul Vulcana Băi, unde întâlneşti un indicator care-ţi arată cărarea spre mănăstire. Pelerinii urcă prin pădurea deasă de fag, pe o potecă de aproximativ 2,5 km. Peisajul este mirific, iar liniştea, îmbătătoare. Numai în două locuri, la “Vizuini” şi la “Buturuga Neagră”, cărarea suie mai greu. După aproximativ o oră de mers uşor, ajungi la poarta Mânăstirii Bunea, unde te întâmpină o pajişte bogată, la capătul căreia se zăreşte mânăstirea. În pustietatea pădurii, redescoperi intensitatea lucrurilor simple: pâinea, apa şi rugăciunea netulburată. Istoria acestui aşezământ monahal se pierde în negura timpului. Schitul vechi ar fi fost construit pe vremea lui Matei Basarab, ctitor fiind boierul Bunea Grădişteanu. Grota lui Bunea. Legenda locului spune că Bunea ar fi fost urmărit de turci şi s-ar fi ascuns într-o grotă aflată mai jos cu circa 100 de metri de locul unde a înălţat mai târziu mănăstirea. Alţii zic că Bunea, ca de altfel mulţi alţi boieri, ar fi fost urmărit de dorobanţii şi şeimenii sîmbriaşi. Aceştia s-au răsculat împotriva domnitorului Matei Basarab, după lupta de la Finta. Nu şi-au primit plata şi au trecut la represalii. Bunea a mulţumit lui Dumnezeu că a scăpat cu viaţă, ridicând, în anul 165