Vestea că UE va intezice bicarbonatul a fost privită ca un atentat la micul nostru tradiţional şi imediat s-a pornit războiul mediatic. Să fim calmi şi să ne păstrăm, vorba lui Caragiale, „uzul raţiunii”: astfel de „războaie” se vor mai declanşa, dar ele nu sunt totdeauna ceea ce par.

Cel dintâi, imediat după aderarea noastră la UE, a fost războiul brânzei. Vi-l amintiţi? A fost un monument de prostie, demn să fie dat ca exemplu prin şcoli şi facultăţi. A apărut atunci ştirea că tradiţionala noastră telemea nu se va mai putea vinde decât „pe plan local”, pentru că „aşa ne cere UE”. Guvernul de atunci şi Agenţia Sanitar-Veterinară s-au bâlbâit în declaraţii şi „măsuri” schimbate de la o zi la alta: ba că brânza poate fi vândută doar în localitatea în care a fost produsă, ba în judeţ, ba pe o rază de nu ştiu câţi kilometri. Cea mai inteligentă reacţie a avut-o un cioban din Mărginimea Sibiului, întrebat de un reporter TV ce-o să facă: „Cum adică pe plan local? Păi aici în sat toţi facem brânză; ce-o să facem, o să cumpărăm unii de la alţii?”. Opinia publică a luat foc. Au fost invocate Mioriţa, Tradiţia, Transhumanţa şi a apărut un prim val (mic) de euroscepticism: după entuziasmul aderării, UE le apărea oamenilor ca un fel de mătuşă rea care nu ne lasă să vindem brânza cum vrem, să facem ţuică la cazan şi să tăiem porcul după tradiţie. Presa a avut şi ea rolul ei: jurnaliştii s-au repezit asupra subiectului, colecţionând păreri şi stârnind „dezbateri”, în loc să se ducă frumuşel la vreun document UE cu dicţionarul în mână, să vadă ce înseamnă în limba bruxelleză „local market”. Căci, de fapt, asta era toată povestea: o greşeală de traducere şi înţelegere. În documentele europene, „piaţă locală” înseamnă piaţa dintr-o ţară, nu dintr-o localitate, cum au înţeles ai noştri. Şi războiul s-a stins, fără învingători şi învinşi.

Acum, la ştirea despre bica