Dacă Dudu Georgescu ia la pas Calea Victoriei la o oră de vârf, s-ar putea să-l recunoască vreo câţiva trecători. E discret, e îmbrăcat normal şi cu ochelarii pe care şi i-a pus după ce s-a lăsat de fotbal, are aerul unui profesor care tocmai a predat ecuaţii diferenţiale.

Dudu a fost imens, Rusescu, plus Cristea, plus Fatai, plus Bokila, plus Matulevicius, plus Tatu, plus alte nume în vogă azi la un loc. Plutea deasupra careurilor adverse ca săritorii la înălţime deasupra ştachetei, pletele aurii îi fluturau măreţ, iar lovitura de cap venea ca trăsnetul, imparabilă, perfectă. Avea ceva grandios în mişcări şi-n execuţii, ceva aristocratic în alură şi o distanţă nobilă în comportament. În aproape douăzeci de ani de fotbal, Dudu n-a luat niciodată un cartonaş galben.

N-a fost un jucător numai de cap. Era atacantul făcut dintr-un mijlocaş ofensiv eficient, avea demaraje, se băga la combinaţii, uneori mai şi dribla, fără ca asta să-i fie profesiunea de credinţă. Alerga cât zece, era subţirel şi, pe la vreo 35-36 de ani, era să prindă Cupa UEFA cu Buzăul, într-un campionat în care Steaua era Steaua, Dinamo era Dinamo, Sportul îi avea pe Hagi şi Coraş, iar Craiova venea cu vreo şapte titulari în echipa naţională.

După 13 ani de stat printre străini, Dudu se întoarce în ţară, iar Cătălin Mureşanu şi Iulian Vâlvoiu îl iau la plimbare prin stadion şi prin club. Acceptă şi se simte cumva stingher printre scaunele milenariste, printre duşumelele epoxidice şi printre dalele absorbante din faţa Discobolului. Pe vremea sa, în loc de scaune la oficială erau fotolii pluşate, să nu facă activiştii buba, în faţa statuii era piatră cubică, iar sălciile de la tribuna a doua şi cişmelele din pas în pas dădeau un aer romantic stadionului.

Romantic e şi Dudu. Şi retras, şi în banca lui, şi nevrând să deranjeze pe nimeni. A venit du