De câteva săptămâni încoace, mai mulţi membri PDL susţin că nu e nevoie prea curând de desemnarea unui prezidenţiabil care să-l înfrunte pe Crin Antonescu, deoarece şi Traian Băsescu a intrat în cursă, în 2004, cu doar două luni înainte de scrutin. Da, e adevărat ce spun Liviu Negoiţă, Adriana Săftoiu, Cezar Preda şi alţii ca ei: Traian Băsescu a devenit candidatul Alianţei DA în primele zile ale lunii octombrie 2004, iar alegerile prezidenţiale s-au ţinut două luni mai târziu. Dar asta s-a petrecut fiindcă, în toamna acelui an, Theodor Stolojan a abandonat cursa în care se angajase cu mult timp înainte. Cine cercetează istoria noastră recentă va constata că proclamarea lui Stolojan drept candidat s-a făcut cu mai bine de un an înaintea alegerilor. Într-adevăr, în iulie 2003, Traian Băsescu, în acel moment preşedinte al Partidului Democrat, afirma răspicat, într-un interviu pentru Adevărul, că Stolojan trebuie să fie candidatul alianţei care era în curs de negociere. Anunţul lui T. Băsescu a precedat atunci semnarea alianţei politice PNL-PD, realizată în septembrie 2003. În fine, nu mai insist. Politicienii uită uneori cu intenţie. Dar, dincolo de acest caz particular, întrebarea care se pune este următoarea: e utilă memoria în politică? Şi dacă e de folos, la ce anume? Iar dacă răspunsul e "nu", de ce stau aşa lucrurile? Unii spun că memoria nu e de folos în politică. Fiindcă publicul uită repede. E un loc comun, rostit cu multă uşurinţă, mai ales de cei care pierd bătăliile electorale. Am găsit, de pildă, acest argument în recentele discuţii publice din Islanda, ţară în care s-au ţinut alegeri pentru Parlament acum trei săptămâni. După încheierea scrutinului, primele două partide din preferinţele alegătorilor sunt cele care guvernau în momentul crizei financiare din 2009. Acum, ele vor forma, foarte probabil, noul guvern. Amicii cabinetului anterior au exclamat: c