La nivelul meu de blogger, m-am pronunţat de câteva ori în privinţa minorităţii maghiare din România, mai ales când convieţuirea acesteia cu majoritarii a luat-o la vale rău de tot. Nefiind politician, dar nici guvern, să am nevoie de te miri ce „soluţii ruşinoase” pentru a supravieţui, am spus ce gândesc cu maximă sinceritate. Adică, adevărul prezentat era gol-goluţ încât îţi venea să întorci capul în altă parte.
Rezultate: am fost catalogat „naţionalist feroce”, iar într-un final m-am trezit că sunt chiar „fascist”. Desigur, autorii acestor sintagme drăgălaşe aveau un fel de nume codate, orice încercare a mea de a-i găsi şi de a ne îmbrăţişa fiind sortită eşecului.
Fie cum spun ei! Dar, mai departe, am observat că şi unii dintre românii mei, trezindu-se din somn după îndemnul insistent de la începutul imnului naţional, m-au apostrofat: „Nu mai bine tăceai? De ce torni gaz pe foc? Iar vrei să-i stârneşti pe ungurii ăştia?” Cum să tac? Nu îmi este clar.
Nu stârnesc pe nimeni, vreau doar să mă înţeleg şi să mă împrietenesc cu toţi maghiarii din România, cărora le-aş dori să fie ca Gabi Szabo, o mare doamnă a atletismului românesc, sau Emeric Jenei, un senior al fotbalului nostru de aur. Acestora, şi altora ca ei, le-aş ridica câte o statuie, dacă ar depinde de mine.
Dar, ce fac eu cu ceilalţi, cum să mă înţeleg cu ei, ca să trăim în bună pace, mai ales acum când urmează să schimbăm pe ici, pe colo, prin punctele esenţiale, draga noastră Constituţie, folosită la noi mai mult pe post de bâtă?
Altfel spus: „Staţi liniştiţi, nu vreau să tai tot articolul 1 din Legea fundamentală, ci doar un cuvânt”
De exemplu, nu pot suporta încercarea repetată de a ne prosti pe faţă a liderului politic al UDMR, Kelemen Hunor, care spune cam aşa: „Mai lăsăm de la noi, adică să se radieze doar cuvântul naţional din viit
