Motto: „Male parta, male dilabuntur” (lat. Ce s-a dobândit prin rău, rău va sfârşi)

Ar trebui să ne considerăm poporul cel mai fericit, lăudat între toate neamurile, să zburdăm pe pajiştile mioritice şi cereşti, să ne bălăcim în Izvorul Tămăduirii, minunându-ne că ne-a pus Dumnezeu mâna-n cap, că ne-a dat să ne scăldăm într-o dublă lumină, cea de pe pământ, cuprinsă în văpaia cuvântărilor domnului preşedinte, şi Sfânta Lumină a Învierii, adusă de la sursă… Cât despre lumina din cuvântările istorice ale domnului Băsescu, lui, de când a hăhăit în biserică, între florile preoţimii, toate-i merg unse şi după plac, deoarece, chiar atunci, în focul satisfacţiei împlinite, a fost zărit de Sus, din ceruri şi, cu o expresie cunoscută, i s-a zis şi lui: iată omul românesc! După ce a pus mâna şi pe hârtia semnată cu coabitarea (datoria lui Ponta pentru desemnarea ca premier?), viaţa e în roz, cumpără de la ţigani bronz pentru statuie, nu înainte de-a ne băga gheaţă la inimă că va fi secretar general NATO, răsplată pentru fidelitate şi pentru echilibristică pe o axă imaginară. Toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă Ponta, aşa cum am zis, ar fi avut curajul să refuze desemnarea ca prim-ministru şi să-i fi cerut demisia lui Băsescu care, strâns cu uşa, nu ştiu ce-ar fi făcut, sigur n-ar fi putut să-l readucă pe Boc sau pe Ungureanu. N-a făcut-o, nu i-a dat prin cap, a fost prea prins de importanţa funcţiei, prea grăbit de atâta opoziţie, iar acum joacă după cum i se cântă şi, după câte se pare, îi place şi nu-i mai pasă că ne-a lăsat cu beleaua pe cap. Imaginaţi-vă cât ar fi crescut cota lui Ponta, a PSD-ului, dacă s-ar fi auzit în lume sentinţa: „Nu primesc desemnarea de la un preşedinte contestat şi compromis”. Ei, dar să nu-i cerem prea mult lui Ponta, să zicem că atâta a vrut să fie, să nu se pună rău de tot cu organismele euro-atlantice, n-are decât să-şi ducă cruc