Câţi mai suntem, de toţi, între fruntariile generoase şi deschise nesfârşitei pribegii ale ţării? Bâjbâim şi la o asemenea elementară numărare, ca în toate cele ale dinamicii sociale, economice, demografice etc. La doi ani de la ultimul (costisitor) recensământ general, autorităţile, INS, încă nu sunt în stare să ne ofere cifra reală şi să ne scoată din sfera neaoşă a aproximărilor. Stând strâmb şi judecând drept, poate că anumitor decidenţi de rang înalt, chiar le convine starea asta de lucruri fără cap şi fără coadă. De pildă, absenţa cifrei totale şi reale a alegătorilor înscrişi pe liste, în baza căreia să se stabilească pragul (cvorumul) la referendumul de anul trecut, a fost şmecheria (strigătoare la cer) de care s-a servit, cu neruşinare, suspendatul Traian Băsescu ca să scape de demitere. Şi la urma urmei, la ce ne-ar folosi să aflăm dacă mai suntem 19 sau 22 de milioane? S-au bejenit, peste graniţă, peste trei milioane de disperaţi în căutarea unui loc de muncă? Să le fie de bine! Am rămas mai puţini acasă, ca să împărţim sărăcia, bruma de patrimoniu rămasă, după ce, vreme de 23 de ani, politicienii înfrăţiţi cu impostorii, interlopii şi rechinii tranziţiei au furat, cât nu s-a furat în ţara asta în toată istoria ei bimilenară. Pe de altă parte, exodul milioanelor de conaţionali bejeniţi prin Italia, Spania, Franţa, Germania serveşte foarte bine administraţiei de la Bucureşti la calcularea ratei şomajului. Trebuie să fim astfel mândri că la acest capitol suntem fruncea Comunităţii Europene, cu cele mai mici rate ale şomajului. Rezultă, nu-i aşa?, că România, „beneficiind de o bună guvernare”, îşi valorifică prea înţelept şi eficient forţa de muncă. Chintesenţa acestei politici a exprimat-o elocvent, chiar preşedintele nostru stimat şi iubit, când le spunea inginerilor, medicilor, IT-iştilor: „plecaţi, emigraţi, dacă nu vă convine leafa! Statul român nu