ProSport l-a vizitat ieri pe Mircea Vrăjitoru la casa din Bucureşti

Fostul motociclist poate să-şi mişte partea stângă a corpului. Se avansează ipoteza că va începe să vorbească în perioada imediat următoare

Dramele reale se consumă între patru pereţi. Nu la televizor. Nu prin presă. Ci în încăperi mici, în care fericirea se măsoară în gesturi care par banale. Şi totuşi nu sunt. „Hai, ţine capul! Ţine capul! Ţine-l! Aşa, Mircea! Nu, nu, nu! Hai că mai poţi!”. E încurajarea pe care familia Vrăjitoru o aude zilnic de la cei patru kinetoterapeuţi care l-au transformat pe Mircea din pacient în prieten. Din când în când, tatăl intervine cu propriile sfaturi. Cele opt luni de la accidentul din Portugalia l-au împins pe acesta să devină dovada vie a zicalei «Omul cât trăieşte, învaţă». Obligat de circumstanţe, unele care însumează probabil cel mai mare coşmar al unui părinte, bărbatul de aproape 50 de ani poate cu uşurinţă să emită, astăzi, păreri specializate, asemenea unui doctor. Numai că, spre deosebire de cadrul medical, îşi şterge din când în când lacrimile şi ridică privirea spre cer, de unde aşteaptă o minune: „Procesul de recuperare e foarte lent. El există, dar nu vezi o evoluţie de pe o zi pe alta. E crunt să-ţi aştepţi propriul copil să reînceapă să vorbească la 20 de ani”, spune mâhnit bărbatul.

Nu-şi permite foarte multe momente de tristeţe, astfel că în următoarea frază îşi pune şi speranţa. Cea care l-a ţinut până acum în picioare. Nu în genunchi: „Sunt semne bune, o să îşi revină. Suntem siguri de asta”.

„Data viitoare, da?”

În ceea ce era cândva camera de antrenament a fraţilor Vrăjitoru, Mircea primeşte felicitări. Reuşeşte să-şi ţină capul drept aproape un minut, ba chiar să-l şi întoarcă spre dreapta, acolo unde tatăl îl întâmpină cu un zâmbet larg. Cei doi bunici răsuflă şi ei uşuraţi la vederea gestului fostul