Reconstrucţia şi unitatea dreptei au devenit, în ultimii ani, locuri comune atât pentru jurnalişti, cât şi pentru cei mai mulţi dintre politicienii care se revendică a avea valori şi principii liberale, conservatoare sau creştin-democrate.

Pe zona de dreapta, ne-am umplut de constructori şi proiectanţi. În fiecare zi se aruncă găleţi întregi de mortar la temelia dreptei unite şi nu ştiu cum se face că, din unire în unire, plini de bune intenţii, drumul astfel pavat conduce la o supremaţie cvasitotală a stângii.

Aşa s-a ajuns ca un partid mare, cu tradiţie, PNL, să fie acaparat aproape în totalitate de o stângă feroce şi vicleană, având lideri pe care, văzându-i, Brătianu s-ar întoarce în mormânt. PDL e un partid mare cu ambiţii mărunte (nu credeam să aud vreodată în partidul care câştigase 5 rânduri de alegeri consecutive că e bine că avem 15%-16%, pentru că e un scor mai bun decât cel din 2000). În plus, îndepărtarea de singura locomotivă electorală reală pe care a avut-o în persoana lui Traian Băsescu va lovi în scorul politic mai ceva decât acceleratul. În rest, o puzderie de partide mici, unele mai uzate, altele mai vioaie: PNŢCD, Forţa Civică, Noua Republică sau PER (care se revendică de dreapta). Ce să mai vorbim despre multiplele iniţiative şi fundaţii de centru-dreapta. Comparând această situaţie a dreptei româneşti cu tot ceea ce se întâmplă pe zona de stânga (unde PSD este atotstăpânitor), avem o imagine mai clară a faptului că urmaşilor lui Iliescu le-a ieşit pasienţa în vechiul spirit FSN-ist: divideet impera.

Sigur că vina pentru dezmembrarea dreptei în atât de multe componente nu aparţine PSD, care şi-a văzut de interesul politic, ci liderilor orgolioşi, căpoşi şi „vizionari” ai dreptei româneşti. Sunt oameni care au purces la unificarea dreptei cu vorbe mari, aruncate la ceas de seară prin talk-show-uri televizate, dar care în permane