Ultimele zile ale săptămînii trecute vor fi stîrnit în mulţi fani de ai lui Traian Băsescu amintiri dătătoare de emoţii duioase.
Cîndva, în primii ani de prim mandat prezidenţial, televiziunile de ştiri (mai puţine pe atunci) şi ziarele tipărite (mai multe ca acum) desfătau naţiunea cu secvenţe video şi secvenţe foto care-l surprindeau pe Traian Băsescu în mijlocul Poporului, asumîndu-şi petrecerile, vorbele şi năravurile acestuia:
De la condusul maşinii, vorbind la telefonul mobil, pînă la dansul cu plesnete din palme, trădînd orgoliul de a vesti lumea că tu te simţi bine.
Cel de-al doilea mandat, dobîndit la limită, a adus cu sine Guvernarea PDL pe muchie de cuţit. Un partid crescut artificial, prin umflarea tipică formaţiunilor parvenite la Putere; un partid conducînd una dintre cele mai prăpădite coaliţii din Istoria postdecembristă: UDMR dispusă să facă parte din orice alianţă, cu condiţia ca asta să-i păstreze accesul la resurse, un UNPR rezultat din vopsirea peste noapte a unei bucăţi din PSD.
În aceste condiţii, poate şi ca răspuns la tot ceea ce făcuse PDL în campania pentru scrutinul prezidenţial, Traian Băsescu s-a apucat să-şi asume făţiş toate deciziile Guvernului Boc, împovărîndu-se astfel cu bătăi de cap de care s-ar fi putut lipsi.
Şi a venit şi ziua de 6 mai 2010, „cea zi de sînge udă“, cum zice zilei de asalt al Griviţei rănitul Peneş Curcanul din poezia scrisă de teafărul Alecsandri.
Visîndu-se o clipă poză din manualele de Istorie din viitor, capitolul Bărbaţi ai neamului, Traian Băsescu şi-a asumat măsurile de austeritate.
De ce a decis să anunţe el aceste măsuri?
De ce a făcut-o într-o manieră abruptă gen, Austeritatea sunt eu! şi nu l-a lăsat pe Emil Boc să se cocoşeze electoral sub povara unor măsuri care ţineau exclusiv de Guvern, în nici un caz de Preşedi
