Nicolae Grigorescu (15 mai 1838 – 21 iulie 1907) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, devenit un simbol pentru generaţiile de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile profund definitorii ale spiritualităţii româneşti.
Pictorul s-a născut în satul Pitaru, judeţul Dâmboviţa, fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Ruxandrei Grigorescu. În anul 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşi. După o timpurie ucenicie, de numai doi ani, între 1848 şi 1850 în atelierul miniaturistului şi pictorului de biserici ceh Anton Chladek (1794 – 1882), Grigorescu va executa icoane pentru bisericile din Băicoi, judeţul Prahova, şi mânăstirea Căldăruşani. În anul 1856, realizează compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită un ajutor financiar pentru studii. Între 1856 şi 1857, va picta biserica nouă a mănăstirii Agapia, din Neamţ.
„Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile când tot ce făceam mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie; şi atunci îmi venea să las totul baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare şi deodată se lumina şi biserica şi sufletul meu. Pe atunci noi n-avem niciun fel de orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne da reţete de la Muntele Athos pentru prepararea culorilor şi câteva lămuriri despre vârsta, îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfânt.”
La intervenţia ministrului de externe, Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris. În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă în capitala Franţei, unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui
